„Coborârea în cetate” de Simona Antonescu a apărut la Editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd.
Mihai Viteazul este unul dintre personajele mele istorice preferate.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Momentul și locul în care a apărut ideea este un festival de literatură de acum doi ani – FestLit Cluj 2024. Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor aniversa 75 de ani de la înființare, iar Filiala Brașov a fost reprezentată prin doi membri: poetul Laurențiu-Ciprian Tudor și eu.
Pe drum către Cluj am tot povestit, am vorbit aproape exclusiv despre literatură, Laurențiu încerca să mă convingă să scriu un roman despre Brâncoveanu, iar eu simțeam că subiectul mă depășește și tot băteam în retragere.
Din una în alta, am ajuns la istoria Junilor Brașovului, iar Laurențiu m-a întrebat atunci dacă știu de ce bat ei de trei ori cu buzduganul în poarta orașului, în timpul paradei lor din Duminica Tomii. Așa am aflat legenda, iar povestea mi s-a părut așa de frumoasă – cum mi se pare orice poveste pe cale să se piardă – încât m-am decis pe loc că o voi scrie. Cartea a apărut anul următor la Editura Polirom și se numește Coborârea în cetate.
Cumpără cartea:
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Mihai Viteazul este personajul care m-a costat cel mai mult, pentru că a trebuit să-l păstrez pe planul doi, să-l împiedic să se ridice la adevărata lui statură. Voiam să scriu cartea Junilor Brașovului, dar ca să reușesc aceasta, a fost nevoie ca Mihai Viteazul să rămână personaj secundar.
Nu a fost ușor. M-a costat mai multă energie decât construirea personajelor principale. Este o scenă către finalul cărții – Mihai Viteazul se retrage din ultima bătălie de la porțile cetății Brașovului – singura în care personajul devine central cu adevărat. Scena aceea este plină de toată tristețea pe care o acumulasem pe parcurs, și eu, și personajul.
Susţine citeste-ma.ro:
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Îmi doresc din tot sufletul ca cititorul să rămână cu ideea, corectă din punct de vedere istoric, că Mihai Viteazul nu a unit țările române în acel moment, iar această perspectivă nu scade cu nimic din dragostea și admirația pe care mulți i le purtăm. Au fost câteva luni în care el a avut trei tronuri, a domnit în trei țări. Dar a păstrat trei „guverne” separate (divanurile și dieta), fiecare țară și-a menținut legile și vistieria proprii, iar la punctele de trecere se plătea în continuare vamă.
Scopul acelui periplu al voievodului prin Transilvania și Moldova nu a fost unirea, ci poziționarea tuturor țărilor române în alianța corectă, creștină, numită Liga Sfântă, în războiul purtat cu otomanii. Nimeni în Europa acelor ani nu se identifica drept naționalitate. Identitatea se păstra pe atunci în cadrul religiei, iar războaiele nu se purtau între naționalități, ci între religii. Conceptul de popor bazat pe unitate de neam a apărut mult mai târziu în Europa, cam către 1848.
Mihai Viteazul este unul dintre personajele mele istorice preferate. A fost încă din timpul vieții o personalitate de anvergură europeană, un om căruia trufașele coroane ale vremii au fost nevoite să-i recunoască meritele. Moștenirea pe care ne-a lăsat-o, ceea ce găsim astăzi în memoria afectivă atunci când ne gândim la el, este tocmai aceasta: încrederea că putem să fim văzuți și auziți într-o Europă a elitelor.
scrie un comentariu