„Eliade 24” de Horea Sibișteanu apare la Editura Nemira, în colecţia n’autor ficţiune.
Mircea nu este un alter ego, ci un personaj pe care l-am construit pornind de la trei scriitori pe care îi urmăresc pe rețelele sociale.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Scriam la Întinde mâna, Tiberiu când am început să adaug tot mai multe personaje noi, locatari ai blocului în care locuia protagonistul. Mi-am dat seama destul de repede că personajele acestea și lumea lor ar putea deveni subiectul unei alte cărți. M-am oprit, așadar, din a le dezvolta, deși, în acel moment, nu știam încă ce anume vreau să scriu. Aveam doar cadrul.
Apoi, Claudiu Komartin m-a invitat să public un text în Tomis. Nu aveam nimic nou scris, așa că am pornit de la o scenă pe care o observasem într-o zi în Mega și am început să scriu o proză. Nu știam încotro mă va duce povestea și nici nu aveam un plan foarte clar. Ideea mi-a venit abia la final. Când mi-am dat seama că personajul pe care îl construisem avea un potențial mai mare, m-am hotărât să includ proza din Tomis în viitorul roman.
La scurt timp după aceea am scris și primul capitol al romanului, pornind, de data aceasta, de la o scenă pe care o observasem în aeroportul din Iași. Cu acel capitol și cu proza publicată în Tomis m-am înscris la Atelierul de roman coordonat de Simona Antonescu la Revista de Povestiri. De acolo a început, de fapt, munca propriu-zisă la roman.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Deși personajele din jurul protagonistului sunt inspirate, într-o anumită măsură, din oameni cu care am intrat în contact, iar Mircea este diagnosticat cu autism funcțional, la fel ca mine, el nu sunt eu. Mircea nu este un alter ego, ci un personaj pe care l-am construit pornind de la trei scriitori pe care îi urmăresc pe rețelele sociale și care, în opinia mea, se iau uneori mult prea în serios.
La început, Mircea a fost mai degrabă o caricatură. Am realizat însă destul de repede că, în forma aceea, nu funcționa ca personaj și că nu putea susține o poveste. Așa că a trebuit să mă întorc la ce scrisesem și să rescriu aproape tot începutul romanului, încercând să-i dau mai multă profunzime și să-l transform într-un personaj adevărat, nu doar într-o satiră a unor tipologii pe care le observasem în jurul meu.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Am o slăbiciune pentru personajele marginale, pentru oamenii care nu sunt, în sensul clasic, eroi, ci pur și simplu oameni obișnuiți, cu viețile și problemele lor. Am mai spus-o: dincolo de dorința de a apropia publicul de literatura română contemporană, mi-ar plăcea ca literatura mea să contribuie, măcar puțin, la felul în care devenim mai empatici.
Mi se pare că judecăm foarte repede oamenii și că ne este tot mai greu să relaționăm cu cei care nu fac parte din aceeași pătură socială, din aceeași comunitate sau din aceeași bulă ca noi. De aceea, încerc să-i fac pe cititori curioși în privința oamenilor pe care, de obicei, îi trecem cu vederea sau îi judecăm după aparențe. Să se întrebe ce se află, de fapt, în spatele „babei nebune”, al scriitorului de succes sau al oricărui alt personaj pe care am putea fi tentați să-l reducem la o etichetă.
Dacă după ce termină cartea cititorul rămâne cu această curiozitate față de celălalt, cred că e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le-ar putea lua cu el din roman.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu