„Greu de pătruns în pădurea de mesteceni” de Ruxandra Burcescu a apărut la Editura Trei.
Dacă cititorul închide cartea și se uită puțin altfel la propria familie, la propria istorie, la ce s-a spus și, mai ales, la ce nu s-a spus în casa lui, atunci mi-am făcut treaba.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Au fost mai multe momente pe parcursul a mai bine de zece ani – încă de dinainte să scriu primul meu roman. Primul moment a fost când am aflat povestea domnului Stan, căruia i-am și dedicat această carte. Aveam douăzeci și ceva de ani și lucram la un reportaj-portret, iar cercetarea pe care am făcut-o despre viața lui din perioada în care a fost deținut politic și-a pus amprenta asupra mea.
Apoi, mulți ani mai târziu, conduceam singură pe Autostrada Soarelui, n-aveam chef să ascult muzică, așa că am început să-mi spun o poveste. Fac treaba asta constant, e un obicei pe care l-am căpătat de mică în după-amiezile de somn forțat (și acum urăsc să dorm după masă) când singura metodă de a face să treacă ora aia mai repede era imaginația. Numai că, de data asta, povestea mea tot împrumuta elemente din povestea domnului Stan, apoi adăuga personaje și situații noi.
Și, în fine, elementul care a legat totul a venit și mai târziu, în pandemie, pe când mă apucasem să învăț spaniola și ascultam podcasturi în spaniolă. Am ascultat un interviu cu o jurnalistă din Argentina care povestea cum, în copilărie, a fost în casa (a se citi palatul) unei colege de clasă al cărei tată era Rubén Chamorro, directorul Escuela de Mecánica de la Armada, un personaj important în dictatura militară din a doua jumătate a anilor `70. Ulterior, a aflat că locul respectiv era un centru clandestin de tortură și exterminare unde au fost omorâți peste 5000 de oameni.
M-am gândit mult la fetița respectivă, fiica lui Chamorro. Și mi-am dat seama că vreau să spun povestea asta din perspectiva acelei fetițe – a inocentului care nu poate concepe că omul pe care îl iubește e altfel decât minunat.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Personajul principal, Lucian. Din tot ce am scris până acum, Lucian e personajul care m-a surprins cel mai mult, pe care îl iubesc cel mai mult și care, totodată, și-a impus voința în fața mea, oricât de straniu ar suna.
Știu că sunt autori care lucrează spontan, eu nu sunt unul dintre ei. Eu am planuri, caiețele, schițe, desene, pagini întregi de cronologie – încă de dinainte să scriu prima frază știu ce se întâmplă în fiecare capitol.
Ei bine, romanul ăsta trebuia să fie despre Nadia, mărturie stau caietele mele uitate. Însă, încă din primul capitol, Lucian a dominat narațiunea – împotriva planului meu inițial, s-a impus ca personaj principal. Au fost multe zile în care am scris frenetic, uitam să mănânc sau să mă mișc ore întregi. Pentru că pe măsură ce îl descopeream deveneam din ce în ce mai pasionată de el și de trecutul lui.
Apoi, desigur, m-a costat și m-a provocat și într-un alt mod, dincolo de faptul că m-a scos din caietele mele ordonate. Lucian este un om pe care eu, separată de autoare, l-aș detesta. Probabil aș protesta împotriva lui în Piața Victoriei, cu atât mai mult cu cât filonul meu civic e foarte puternic.
Însă ce sens are o poveste privită dintr-un singur unghi? Așa că a trebuit să mă desprind total de cine sunt în viața de zi cu zi, de principiile și părerile mele ca să pot să creez acest personaj în toată complexitatea lui. Să mă dedublez și să găsesc în mine o variantă care poate privi răul aproape clinic, fără patos. Cu alte cuvinte, ca să-i dau lui viață a trebuit, în orele de scris, să pun pauză vieții mele.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Sper să rămână cu o întrebare, nu cu un răspuns. Greu de pătruns în pădurea de mesteceni, deși e o carte cu multe trimiteri în trecut și a cărei acțiune se întinde pe șaizeci de ani, nu e despre cum a fost, ci despre ce am moștenit. Despre mecanismele puterii și felul în care violența politică e fundamentată și se transmite mai departe prin tăcere. Prin lucrurile pe care generațiile de dinaintea noastră au ales să nu le spună, prin explicațiile alternative pe care ni le construim ca să putem trăi mai departe cu oamenii pe care îi iubim.
Nu e o carte care îți lasă prea multe speranțe și nu m-am ferit de asta. Așa se cerea scrisă. Dar dacă cititorul închide cartea și se uită puțin altfel la propria familie, la propria istorie, la ce s-a spus și, mai ales, la ce nu s-a spus în casa lui, atunci mi-am făcut treaba.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu