„Pe unde înoată urechinii” de Lucian Dan Teodorovici a apărut la Editura Polirom, în colecţia Fiction Ltd.
Tot ce sper e ca romanul să continue în mintea cititorului.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
De câțiva ani îmi doream să scriu o carte a cărei miză era mai degrabă una personală: aceea de a „salva” oameni și povești din satul copilăriei mele. Voiam adică să pun cumva deoparte atmosfera de-atunci, imaginile de-atunci, micile istorii de atunci. Să existe într-un fel în continuare. Și-am și scris câteva asemenea povestiri. Iar la un moment dat, încercând să-mi amintesc cât mai multe momente relevante, mi-a revenit în memorie și povestea de la care începe practic Pe unde înoată urechinii, anume uciderea accidentală a unui copil rom în curtea bisericii din sat, în noaptea de Înviere. E o întâmplare reală, cum s-a înțeles deja. Începând să scriu acea poveste, mi-am dat seama că potențialul e totuși altul, că pot aborda cu ajutorul ei o temă care oricum era foarte importantă pentru mine în ultimii ani, și încă-mi este în aceeași măsură importantă, atât din punct de vedere literar, cât și social. Așa încât am renunțat la demersul inițial, al cărții despre Dorneștiul copilăriei mele, iar în loc a apărut acest roman.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Fără doar și poate, bunicii. Chiar dacă am ficționalizat destul în acest roman, chiar dacă personajele nu sunt descrieri ale unora reale, ci sunt doar inspirate de oameni din copilăria mea, chiar dacă le-am adaptat de multe ori necesităților literare, bunicii sunt cel mai aproape de imaginea lor din amintiri. Iar asta s-a întâmplat tocmai pentru că, „revăzându-i” prin intermediul acestei povești, n-am fost capabil să mă rup, să mă despart încă o dată de ei, transformându-i în altcineva.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Întotdeauna îmi doresc ca, la finalul vreunei cărți de-ale mele, cititorul să rămână cu întrebări, nu cu o singură întrebare. Cred că rostul nostru, până la urmă, e să ne adresăm unele întrebări și, dacă se poate, să generăm altele. N-am să reiau însă aici acele întrebări pe care și le propune cartea mea, pentru că până și un asemenea răspuns ar fi cumva o direcționare și nu vreau asta. Tot ce sper e ca romanul să continue în mintea cititorului, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă, și după ultima lui pagină.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu