„Placebo” de Adriana Neagoe a apărut la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză.
Abia când cititorul găsește un sens, când se poate genera o poveste interpretabilă, abia atunci mă pot lăuda că am făcut literatură.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
În revista Orizont din ianuarie 2023, într-un articol scris de criticul Dan C. Mihăilescu intitulat „Adevărat, less is more, măcar până la un anumit punct”, se putea citi despre prima mea carte „Trompa lui Eustachio” și despre proza scurtă minimalistă generată de noul val de autori veniți de la cursurile de Creative Writing. Acolo, Dan C. mi-a aruncat o provocare:
„Pentru viitor, mă gândesc la valorizarea experienței medicale a autoarei. Fără a supralicita pericolele imaginare legate de încălcarea confidențialității, cu dibăcie și suplețe asociativă pot fi oglindite în paralel cazuri, simptome și mentalități occidentale și românești în nuclee narative instructive pentru ansamblul psihopatologic planetar.”
Această idee seminală a germinat în mintea mea pe parcursul celor doi ani care au urmat, și m-au făcut să-mi construiesc noile proze scurte folosind elemente din culisele vieții medicale. Personajele sau situațiile, sau chiar câte un mic detaliu în aceste povestiri trebuiau să prezinte o legătură mai mare sau mai mică cu medicina, atât cât se putea inventa ceva pornind de la lucruri cu care eram familiarizată, prin natura profesiei mele. Că este vorba de un medic, de o moașă, de sevrajul care duce la delirium tremens, de un copil care se joacă de-a doctorul sau de un medicament care are ca efect secundar somnambulismul, am reușit fără mare efort să mă încadrez în acest univers prestabilit. Dar acestea nu au fost decât niște pretexte de decor, pentru că de fapt temele mari ale volumului Placebo sunt altele, nemedicale, așa cum remarcă Marius Chivu într-un articol recent, „Tratamentul American”, din revista Familia, august 19, 2026, care spune că Placebo nu este doar o noțiune medicală, ci și literară, și că temele majore ale cărții sunt exilul, familia și timpul.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Cred că cel mai obsedant și greu de finalizat a fost un personaj căruia nu reușeam să-i intru bine în papuci. M-a costat anularea unei relații cu un om la care nu ajunsesem încă, și pe care l-aș fi dorit prieten. Este chiar personajul Moașa din proza cu care deschid volumul de cincisprezece povestiri, Placebo. Dacă ar fi să dedic cuiva această proză, atunci Eli Bădică ar fi persoana. Prima variantă a acestei proze a fost scrisă la CWS pentru tema „Singurătate”, aleasă de Eli, omul pe care voiam cu ardoare să-l cunosc (acesta fusese adevăratul motiv care mă determinase să mă înscriu la acel curs) și, de bună seamă, să-i las cea mai grozavă impresie. Ședința s-a încheiat însă cu un scandal, pentru că proza mea a fost un eșec total. Eli a susținut că scrierea n-avea nicio miză, lucru de care abia acum îmi dau seama. Am sfârșit ședința cu o ieșire necontrolată, am plâns isteric vreo două zile, după care personajul acesta atât de respingător (aidoma cu impulsivitatea regretabilă de care mă făcusem vinovată), m-au obsedat mai mult de un an de zile, până i-am dibuit o miză care, într-adevăr, îi lipsise. Am avut ambiția să scot o proză mult mai bună decât varianta inițială, am muncit la ea cel mai mult, și la capătul acestei munci au fost cititori care au menționat-o ca foarte bună, cineva a scris pe Goodreads că i-a stăruit în minte zile întregi după ce a citit-o. Mă întreb ce-ar spune acum Eli Bădică dacă ar citi-o așa cum arată ea în volum. Știu că nu voi avea niciodată un răspuns de la ea, după tot comportamentul meu. Dar nu pot decât să-i mulțumesc acum în sinea mea pentru șutul acela. A kick in the ass is a step forward, vorba americanului.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Fac parte dintre autorii care nu scriu pentru ei. Nu-mi fac autoterapie prin scris. Când am reluat după zeci de ani scrisul, a fost ca și cum am deschis o clocitoare în care pusesem diverse experiențe la clarificat și la găsit un sens mai cu noimă și emoții care se voiau împărtășite printr-o narațiune, alta decât cea în care eu însămi fusesem protagonista, o narațiune mai plină de sens, mai colorată, mai grozavă decât realitatea întâmplată mie.
Răspunsul meu la această întrebare este „cu interpretări”. Interpretări diverse pe care le poate găsi fiecare. Și cu ele sper să rămână după fiecare povestire. Textele pe care le scriu sunt mașinării inventate pentru a declanșa interpretări. Textele aduc o lavă care curge în adâncuri și care inițial nu are de-a face cu literatura. Abia când cititorul găsește un sens, când se poate genera o poveste interpretabilă, abia atunci mă pot lăuda că am făcut literatură.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu