„Rămășițe din bezna iubirii” de Eugenia Crainic a apărut la Editura pentru Artă şi Literatură, în colecţia Violet.
Într-un roman polițist trebuie să-i dai cititorului suficiente indicii încât să creadă că a înțeles totul și suficient de puține încât, de fapt, să nu fi înțeles nimic.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Am fost jurnalist aproape douăzeci de ani și, în perioada aceea, am ajuns de câteva ori și la „locul crimei”, la propriu. Cred că de acolo mi-a rămas fascinația pentru ceea ce nu încape într-o știre și, uneori, nici într-un dosar penal: ce se întâmplă în mintea unui om înainte să facă un lucru de neimaginat? Cartea a pornit de la o crimă reală, dar n-am vrut nicio clipă să reconstitui cazul. Realitatea mi-a dat doar punctul de plecare. De acolo am luat-o razna pe cont propriu, ca să spun așa. Am schimbat, am inventat, am construit personaje, motivații și piste false. La un moment dat spuneam, în glumă, că mi-ar plăcea să fiu un fel de „cosmeticiană de crime”: să iau câte o crimă adevărată și să-i inventez un mobil literar mai interesant decât cel din realitate. Pentru că, până la urmă, pe mine nu m-a interesat atât întrebarea „cine a ucis?”, cât întrebarea mult mai tulburătoare: ce trebuie să se întâmple într-un om ca să ajungă să ucidă?
– Ce personaj sau ce parte din carte te-a costat cel mai mult ca autor?
Paradoxal, nu crima. Crima e simplă. În câteva secunde, un om poate omorî un alt om. Greul începe când trebuie să explici credibil cum a ajuns până acolo. Asta m-a costat cel mai mult: construcția psihologică. N-am vrut personaje împărțite comod în buni și răi. Oamenii nu sunt așa nici în viață. M-a interesat tocmai zona aceea inconfortabilă în care poți să înțelegi mecanismul unui om fără să-i justifici fapta. Să-l faci suficient de viu încât cititorul să spună: „Da, pot să înțeleg cum a ajuns aici”, iar în secunda următoare să se sperie puțin de faptul că a putut să-l înțeleagă. Și, tehnic vorbind, m-a costat suspansul. Într-un roman polițist trebuie să-i dai cititorului suficiente indicii încât să creadă că a înțeles totul și suficient de puține încât, de fapt, să nu fi înțeles nimic. E un joc destul de perfid între autor și cititor. Recunosc, mie mi-a plăcut.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Cu o îndoială. Mi-ar plăcea ca, după ce închide cartea, să nu rămână doar cu satisfacția că a aflat cine a făcut-o. Asta durează câteva minute. Mi-ar plăcea să rămână cu întrebarea cât de bine îi cunoaștem, de fapt, pe oamenii de lângă noi. Și poate chiar cât de bine ne cunoaștem pe noi. Avem impresia că răul trebuie să arate într-un anumit fel, că îl recunoaștem, că există niște semne. Nu cred că este întotdeauna așa. Uneori vine din locuri foarte omenești: din iubire, frică, gelozie, obsesie, neputință, orgoliu. Lucruri pe care, într-o formă sau alta, le cunoaștem cu toții. Sigur, ca autor de roman polițist, sper și la ceva mult mai puțin filosofic: să nu fi putut lăsa cartea din mână și să fi bănuit criminalul greșit măcar de două-trei ori. Dacă am reușit și asta, sunt mulțumită.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Da, ai reușit. Ai construit intriga psihologică extraordinar de bine, totul este real, ca în viață. Nu am putut lăsa din mână cartea, cu riscul de a pleca nedormită la serviciu, am citit-o după prima apariție sub numele “Studenta criminală”.Mi-a plăcut vum ai construit și povestea dintre detectivi. Personal mi-ar place să-i mai găsesc în cărțile tale, o serie cum are Rodica Ojog-Brașoveanu cu Melania și maiorul Tutovan.