În traducerea lui Bogdan Perdivară, „Buckeye” de Patrick Ryan apare la Editura Trei, în colecţia Fiction Connection. Romanul a câştigat Ohio Book Award 2026.
DAU LUCRURILE PE CARE LE IUBEȘTI MĂSURA VIEȚII TALE? SAU DOAR GREȘELILE PE CARE LE-AI FĂCUT?
Mai 1945. În euforia provocată de victoria Aliaților în Europa, Margaret Salt îl sărută pe Cal Jenkins. Cal este căsătorit cu Becky, ale cărei daruri spirituale îi ajută pe cei vii să comunice cu morții, în timp ce soțul lui Margaret, Felix, se află în misiune pe mare.
Ceea ce începe ca o greșeală devine un secret complex, care îi leagă definitiv pe toți patru în moduri neașteptate, iar consecințele alegerilor făcute cu mult timp în urmă le remodelează viețile, marcând profund următoarea generație.
„Plină de umor și de emoție, această carte este un omagiu tulburător adus bucuriilor și necazurilor vieții de familie.“ - PUBLISHERS WEEKLY
„Buckeye este un roman grandios despre iubire, război și intimitățile periculoase din viața unui orășel. Este amuzant și tandru, realist și ciudat.“ - ANN PATCHETT
Cumpără cartea:
PATRICK RYAN s-a născut în Washington, D.C. și a crescut în Florida. Este autorul colecției de povestiri The Dream Life of Astronauts, desemnată una dintre cele mai bune cărți ale anului de către St. Louis Times-Dispatch, LitHub și Electric Literature și inclusă pe lista lungă pentru The Story PrizeB. Lucrările sale au apărut în The Best American Short Stories, în antologia Tales of Two Cities și în alte publicații. Este redactor-șef al revistei literare One Story. Locuiește în New York.
FRAGMENT
Urmă un șir de zile extrem de complicate. Rămase în capot, cu telegrama împăturită și pusă la păstrare într‑un buzunar. Dormi puțin și își petrecu orele de trezie într‑o pâclă de îngrijorare.
La două zile după ce primise vestea, o sună pe Ruth și se rugă să fie scutită de Dansul Caritabil de 4 Iulie pe care îl plănuiseră pentru noaptea aceea la Pasul Mare, pretinzând că răcise. Nu aduse vorba despre telegramă.
— Răcelile de vară sunt cele mai aiurea, zise Ruth, apucându‑se apoi să îi spună că Brenda Rhodes și Sam Liddick se combinaseră.
— Cine‑i Sam Liddick?
— Tânărul care s‑a întors din Germania nu de mult — cel care a venit la studio și‑o făcut brazdă‑n covor cu dansatul lui.
A, da. În seara în care apăruse Cal.
— La soare te poți uita, dar la dânșii ba, dacă e s‑o spun pe‑a dreaptă, adăugă Ruth. Sunt al naibii de fericiți. Mă face să‑mi doresc și eu să vină odată Vic acasă.
O povățui pe Margaret să iau două aspirine, iar Margaret, care uitase deja că mințise că‑i răcită, își spuse că ideea e bună.
Trase de timp. Cât durează să cercetezi Marea Filipinelor? Nu asta, presupunea, era întrebarea justă. Întrebarea era: cât de mult aveau să caute înainte să renunțe? Poate că renunțaseră deja și încă nu apucaseră să‑i spună și ei.
În următoarea după‑amiază, telefonul sună și Margaret se năpusti spre receptor cu inima bubuind. Dar era, firește, joi și la receptor era Cal, fiindcă acesta era sistemul pus la cale de ei: suna mai întâi de la un telefon public din centru, în caz că Ruth sau Agnes ori alții de prin vecini veniseră inopinat în vizită; suna ca să se asigure. Îi spuse că nu se pot vedea, că are musafiri și că e foarte ocupată — aruncând în receptor scuză după scuză, cu speranța că vreuna îl va convinge. El se arătă de acord, însă întrebă dacă e totul în regulă. Da, îi răspunse ea, totul e bine, numai că trebuia să închidă.
Fiindcă o durea prea tare să‑l privească, mută portretul înrămat al lui Felix în uniformă de pe policioara șemineului pe o comodă, apoi de pe comodă pe pupitru. O zi mai târziu, îl mută de pe pupitru pe un raft al etajerei cu cărți.
Peste încă o zi — sau două? — se pare că îl mutase iar, fiindcă nu‑l mai găsi. Se uită în birou și în salonașul formal pe care îl foloseau arareori. Căută în sufragerie, ba chiar și în camera de oaspeți — deși nu mai pusese piciorul acolo de la ultima vizită a lui Cal și nu‑i plăcea să intre singură acum. Fotografiile înrămate ale soțului nu dispar pur și simplu. Mai ales când trăiești singură și aștepți genul de vești pe care îl aștepta ea.
Susţine citeste-ma.ro:
Descoperi poza într‑un târziu, în dormitorul ei, pusă cu fața în sus pe șifonier. Nu ținea minte să o fi lăsat acolo ori măcar să fi urcat scările cu ea.
Orice țârâit de telefon era apelul de la Marină. Orice scrisoare venită prin fanta poștală era de la Marină. Orice scârțâit al lemnăriei casei era băiatul de la Western Union pe veranda din față, gata să sune la ușă. Însă nu primi nicio telegramă, nicio scrisoare, niciun telefon de la Felix.
În a douăsprezecea zi de văduvie secretă — și a doua zi de joi de la sosirea telegramei — dădu cu ochii de un plic care zăcea pe podea sub fanta de scrisori, la mult timp după ce strânsese corespondența. Avea pe el litera M, nimic altceva, iar înăuntru, un bilet pe care scria Ești bine? Voiam doar să verific. Sper că totu‑i în regulă. C.
Pleacă, te rog, gândi ea. Rupse în două biletul și jumătățile iarăși în două, în drum spre coșul de gunoi.
În dimineața următoare, înainte să se crape de ziuă, telefonul sună.
— Alo?
— Margaret?
Se ridică în capul oaselor. Lumina purpurie își făcea loc înăuntru pe după jaluzelele lucarnelor dinspre est. Zise da, iarăși alo și ascultă. Legătura era proastă. Totuși o auzi: vocea lui, slabă, gâjâită, dar recognoscibilă. Se întrebă dacă nu cumva încă visează.
— Felix?
— Bună, zise el și își drese vocea, apoi tuși la ceva distanță de receptor.
— Felix! Felix! Unde ești?
Era într‑un spital militar din Manila. Nava îi fusese torpilată — n‑o anunțaseră? Lui îi spuseseră că da.
— Am primit o telegramă, atât. Ești…
Aproape că zise: Ești viu?
— Ești teafăr?
— Era să mă înec.
Apoi îi vorbi despre fracturi: umăr, claviculă, două coaste și un humerus pe care trebuiseră să‑l rupă iar ca să‑l pună la loc cum trebuie, această din urmă fractură aflându‑se în capul listei de chestii pe care nu voia să le mai încerce vreodată.
— Doamne! Te… vindeci? Vocea îți sună oribil.
Parcă l‑ar fi apăsat cineva cu călcâiul pe beregată.
— Ei așa susțin, că mă vindec. Am înghițit apă de mare cu nemiluita. Și ulei. Ne‑am pârpălit la soare nițel, cât am așteptat să ne scoată dintre resturile navei. Mare tevatură a fost.
— Mulțumesc lui Dumnezeu, mulțumesc lui Dumnezeu, totuși, Felix! A murit cineva? De pe vas?
Dacă n‑ar fi fost fâșâitul paraziților, Margaret ar fi crezut că legătura se întrerupsese.
— Destui, rosti el într‑un târziu.
Ea încercă să cuprindă asta cu mintea, încercă să își imagineze.
— Of, Felix.
Nu se putea opri din a‑i rosti numele.
— Știu, hârâi el din gâtlejul vătămat. Tu te descurci?
— Sunt bine. De cât timp ești acolo?
— O săptămână, presupun. Se pare că n‑aveam prea multe de spus când am ajuns aici, ceea ce n‑a ajutat la evaluare.
— Și te mai țin?
Îl mutau la San Francisco. Voiau să fie consultat de niște specialiști. Genul de care nu aveau aici, unde era internat. Tuși iar. Așa îi spuseseră, că nu‑l țin decât o săptămână, dacă totul merge bine. Imediat ce îi dădeau doctorii avizul, avea să redevină civil.
De data asta, se întrebă el dacă legătura se întrerupsese.
— Margaret, mai ești acolo?
— Sunt, răspunse, în vreme ce în jurul ei camera căpăta textură. Sunt aici.
— Vin acasă.
Două săptămâni se scurseseră și, în afară de acel apel telefonic scurt și tăios în care ea îi spusese să nu vină, Cal nu mai avusese vreun alt contact cu Margaret Salt. Nu înțelegea de ce nu sunase măcar la magazin ori nu trecuse pe acolo. După ce lăsă biletul (pe care își dorea să nu‑l fi lăsat), se fâțâi în sus și‑n jos cu mașina de câteva ori pe Roswell Lane, căutând un semn că se întâmplase ceva — vreo coroană sau stea în geam, ba chiar vreun semn cu DE VÂNZARE în curte. Însă nu văzu nimic. I se întorsese soțul? Nu i‑ar fi spus? De la îngrijorarea pentru ea, trecu la impresia că fusese concediat și de acolo, la senzația că fusese nițel folosit. Nu‑l necăjea, de fapt, să se știe nițel folosit. Mai existase vreo altă ocazie în care să socoată cineva potrivit să îl folosească? Și încă sexual. Însă îl râcâia felul în care întreaga tărășenie se oprise subit și făcea trezitul în camera de oaspeți a propriei case să pară cu mult mai jalnic. Erau dimineți în care trebuia să își amintească sieși că dormitul peste hol de soția lui n‑avea nicio legătură cu faptul că se culcase cu Margaret Salt.
Atunci, nu fusese decât un capriciu pentru ea? Era pe cât de ușurat, pe atât de dezamăgit că se terminase (dacă așa era). Și se simțea recunoscător că scăpase basma curată (dacă scăpase). Nu se putea să șteargă cu buretele timpul petrecut cu Margaret, nu putea să revină asupra hotărârii de a‑l goni pe LaGrange, se putea însă arunca înapoi în acele părți ale vieții lui care voiau să îl primească. Vina era ca sunetul scos de un copac când cădea în pădure, așa că își astupă urechile. Făcu un inventar deplin al magazinului, puse compost pe toate straturile cu flori din jurul casei. Îl duse pe Skip la o grădină zoologică unde puteai mângâia animalele și la o fermă locală (Becky respinse oferta de a‑i însoți). Cumpără de‑ale gurii și le duse la casa de pe Compton Road, unde își găsi tatăl pe jos, în salon. Abia reacționând la stimuli. Iarăși.
Fotografie reprezentativă: Krakograff Textures / Unsplash
scrie un comentariu