Romanul „Serpentine” al lui Allex Trușcă continuă, într-un anumit sens, direcția deja conturată în parcursul său literar, marcată de apetitul pentru fantastic, realism magic cu accente onirice și mitologice. Pe de altă parte, cartea se îndepărtează semnificativ atât de universul fantasy medieval din dilogia: „Nebunul alb” (2016/2019) și „Cealaltă Regină” (2018), cât și de zona thrillerului psihologic cu accente erotico-fantastice din „I put a spell on you…” (2020), despre care am scris aici.
Linia de demarcație față de volumele anterioare este trasată de explorarea unei traume profund reale, în timp ce elementul de continuitate este dat de preocupările pentru construirea unei atmosfere hipnotice, obsesive și apăsătoare, precum și pentru radiografierea degradării psihologice a personajului central.
În „Serpentine” acesta se numește Adrian Dragomirescu, iar ceea ce pe mine m-a avariat emoțional încă de la început, a fost mediul defavorizant și, în cele din urmă, dezumanizant în care personajul își petrece copilăria și adolescența. Crescut la țară, într-o familie modestă, cu orizonturi limitate și resurse afective aproape inexistente, Adrian este prins într-un univers familial în care vina și resentimentul se propagă de la un personaj la altul.
Moartea fratelui mai mic, Mihăiță, este evenimentul fondator al acestei traume. Mama lui Adrian, Mioara, dezvoltă o obsesie religioasă aflată la limita patologicului, și, simultan, o ură fățișă față de cel pe care-l consideră autorul moral al fratricidului: Adrian. Tatăl, incapabil să gestioneze ruptura familială și prăbușirea emoțională a soției, se retrage în apatie și alcool. În acest decor, copilăria lui Adrian devine nu atât o etapă a formării, cât o matrice a viitoarei sale destrămări. Tot acum își fac apariția și crizele de narcolepsie, care vor căpăta ulterior o funcție mult mai complexă decât aceea a unui simplu simptom. Ele devin porți către un alt spațiu al conștiinței, către o zonă în care realitatea, memoria, vinovăția și halucinația se amalgamează. Copilăria aceasta dominată de pierdere, culpabilizare și lipsa unui reper afectiv stabil, fixează jaloanele unui viitor tipar existențial marcat de traumă și vină obsesivă, al cărui deznodământ pare, încă de la început, inevitabil.
Cumpără cartea:
Pentru mine, acesta a fost unul dintre aspectele romanului cel mai greu de gestionat emoțional. Tabloul familial, puțin spus sumbru, transgresează la un moment dat pactul ficțional și dobândește intensitatea unei realități deprimante, aproape fizice. Am avut sentimentul că nu mai citesc despre un personaj, ci asist la o suferință profund recognoscibilă.
Din satul natal, Adrian evadează mai întâi către facultate și apoi, în încercarea de a-și construi un sens și un mijloc de subzistență, către Milano. În ambele spații apar întâlniri care, cel puțin la început, par providențiale: mai întâi Arabela, apoi Domenico. Numai că, în universul lui Allex Trușcă, lumina nu pare niciodată cu adevărat salvatoare: dimpotrivă, ceea ce apare inițial drept șansă, iubire sau posibilitate de regenerare, pare să aibă, retrospectiv, rolul de a adânci și mai mult întunericul.
Construcția narativă urmează fluxul sinuos al memoriei — asemenea traiectoriei unui șarpe — alternând între diferitele perioade ale existenței lui Adrian și secvențele nedatate care redau plonjonul în inconștiență provocat de crizele de narcolepsie. Sunt, probabil, unele dintre cele mai interesante pasaje ale romanului, nu doar prin atmosfera lor, ci și prin libertatea pe care i-o oferă autorului de a crea o prezență inedită a cărții: Șarpele („serpente”, în italiană).
Susţine citeste-ma.ro:
Șarpele, asemenea Casei — un alt personaj insolit al romanului — devine martor tăcut al dizolvării morale și psihologice a lui Adrian. Ambele prezențe par să existe într-un spațiu intermediar, în care realitatea exterioară și cea interioară se oglindesc reciproc. În această privință, degradarea lui Adrian mi-a evocat, parțial, spirala dezintegrării personajului feminin central din „Zilele abandonului” de Elena Ferrante: aceeași coborâre progresivă în zone tot mai întunecate ale propriei conștiințe, aceeași imposibilitate de a găsi un punct stabil din care destrămarea să poată fi oprită.
În episoadele de inconștiență ale lui Adrian, Șarpele ne introduce în spațiul minții sale aflate în derivă, blocate într-un perpetuu sentiment de vinovăție. Este o vină care nu se consumă și nu se termină niciodată, ci se autoalimentează, producând mereu noi motive pentru a exista. Până și moartea tatălui lui Adrian ajunge să fie mediată de acesta, într-o scenă la care Șarpele, spirit etern și impasibil, asistă netulburat.
De altfel, Șarpele și Casa sunt, poate, cei mai importanți martori ai zbaterilor lui Adrian pentru o viață mai bună și pentru o iubire care să-l poată salva. Sunt singurele prezențe care nu-l judecă, nu-l afurisesc și nu-l compară cu ceilalți, așa cum făcea mama sa. Dar tocmai pentru că sunt martori și nu judecători, ele par să cunoască ceea ce Adrian însuși refuză, până la un punct, să accepte: că destinul are o traiectorie proprie, implacabilă, de la care te poți abate temporar, dar pe care, în esență, nu o poți schimba.
Din acest punct de vedere, „Serpentine” capătă ceva din fatalismul marilor tragedii antice. Există în roman sentimentul unui destin care nu poate fi păcălit de multe ori și care, indiferent de tentativele personajului de a-l eluda, își găsește în cele din urmă drumul către împlinire. Nu este neapărat vorba despre un destin predeterminat în sens strict, ci despre felul în care trauma, vina și alegerile repetate pot construi o traiectorie din care devine aproape imposibil să mai ieși.
Dincolo de meritele stilistice și de ineditul abordării unei traume personale care nu are nimic neverosimil, „Serpentine” este o carte apăsătoare, uneori dificil de traversat tocmai pentru că nu oferă cititorului suficientă distanță pentru a privi suferința de la adăpostul ficțiunii.
Atmosfera oniric-hipnotică, descrierile dezolante, gândurile obsesive și degradarea treptată a personajului construiesc un roman cu un puternic potențial cinematografic. Spre deosebire de „I put a spell on you…”, poate mai ademenitor prin jocul său cu fantasticul și eroticul, „Serpentine” este mai întunecat, mai incomod și, tocmai de aceea, mi se pare mai matur. Este un roman care nu caută să-și seducă cititorul, ci să-l atragă lent într-o spirală din care, asemenea lui Adrian, nu mai poate ieși neatins.
Allex Trușcă, „Serpentine”, Editura pentru Artă și Literatură, anul apariției: 2026, nr. pagini 264
Fotografie reprezentativă: Savannah Bolton / Unsplash
scrie un comentariu