Între forţă şi umilinţă: „Cu noaptea în inimă” de Nathacha Appanah (fragment)

Cartea Nathachei Appanah apare la Editura Trei în traducerea Mădălinei Ghiu. Autoarea vine la Bucureşti pentru a vorbi despre acest volum.

Astfel, evenimentele la care va fi prezentă vor avea loc: joi, 8 octombrie, ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, şi vineri, 9 octombrie, ora 19:00, în sala Atrium a Institutului Francez din România. Detalii: aici.

Cu noaptea în inimă împletește poveștile a trei femei victime ale violenței partenerilor lor. Două dintre ele au murit. A treia a scăpat și a scris această carte, jumătate povestire autobiografică, jumătate anchetă, descriind mecanismele controlului și scoțând în evidență lipsa de reacție a instituțiilor statului. Pendulând mereu între forță și umilință, Nathacha Appanah analizează enigma insuportabilă a femicidului conjugal, atunci când noaptea întunecată ia locul iubirii.

• Scriitoare laureată cu Prix de la langue française pentru întreaga sa operă
• Prix Femina (2025)
• Prix Renaudot des Lycéens (2025)
• Prix Goncourt des Lycéens (2025)

„Ritmul este alert, scriitura aduce la suprafață sentimentul de indignare. Este proza unei mari romanciere în slujba unei cauze a vremurilor noastre.“ Lire Magazine

Nathacha Appanah s-a născut în 1973 în Mauritius, într-o familie de origine indiană. După ce a studiat jurnalismul în Franța, și-a început cariera în presa scrisă în Mauritius, apoi s-a mutat în Franța, unde a colaborat cu diverse publicații media precum Géo Magazine, Air France Magazine, France Culture. A debutat în 2003, cu romanul Les Rochers de Poudre d’Or, urmat de Blue Bay Palace, La Noce d’Anna, Le Dernier Frère, Tropique de la violence. Romanele sale au câștigat mai multe premii literare și au fost traduse în numeroase limbi.

---

FRAGMENT

În săptămânile care urmează încarcerării lui MB, Chahinez li se confesează lui Anne și lui Daniel, vecinii ei apropiați. Anne, profund impresionată de atac, o în­deamnă să nu‑l mai „primească înapoi“ pe MB. „M‑am implicat personal în asta, repetându‑i întruna că el a fost cât pe ce să o omoare. Vedeam cât de frică îi era încă de el.“ Chahinez îi vorbește adesea despre Hicham, spe­rând cu ardoare la revederea lor, planificându‑și viața de familie, proiectele profesionale, redescoperind o parte din ambiția care o caracteriza înainte, când locuia în Algeria. Dar acest armistițiu nu durează.

Pe 7 august, Chahinez se întoarce la jandarmerie pentru a depune o a doua plângere. Informează poliția că soțul ei, încă încarcerat, a contactat‑o de mai multe ori: prin scrisori și prin telefon (peste patruzeci și cinci de apeluri). I‑a spus că va veni la ea acasă imediat ce va fi eliberat.

Deși i s‑a interzis să‑și contacteze soția și, prin urma­re, încălca în mod evident din nou legea, plângerea este lipsită de consecințe.

MB nu este audiat decât două luni mai târziu, pe 2 oc­tombrie, și, ca prin magie, Chahinez își retrage plângerea chiar a doua zi.

Ce s‑a întâmplat între 7 august și 2 octombrie? MB probabil a continuat să îi scrie și să o sune, fiindcă nu a fost audiat până pe 2 octombrie. Ce presiune exercită asu­pra ei pentru ca ea să‑și retragă plângerea a doua zi după această audiere? Nimeni nu pare să observe coincidența îngrijorătoare a acestor două evenimente: audierea și re­tragerea plângerii.

Prefectura încă nu s‑a pronunțat asupra cererii de re­întregire a familiei: Hicham este încă în Algeria. Chahinez lucrează doar câteva zile pe ici, pe colo. Unele dintre pri­etenele ei șoptesc că era supravegheată de familia lui MB și că el nu era singurul care exercita presiuni asupra ei.

Ieșirea dintr‑o stare de dominare și violență nu are loc printr‑o lovitură cu bagheta magică. Deși arestarea soțului ei este o mare ușurare, situația financiară și socială a lui Chahinez e foarte fragilă, iar ea însăși a devenit teribil de vulnerabilă după ani de violență.

Fiecare apel telefonic de la MB, fiecare scrisoare este un asalt asupra barierei subțiri pe care Chahinez a ridicat‑o în sfârșit între ei.

Cunosc această vulnerabilitate, acest lucru care îi tre­mură constant în stomac. Emma a vrut să‑și părăsească soțul de două ori și de fiecare dată s‑a întors. Am ple­cat de patru ori și de patru ori m‑am întors. De fiecare dată, cedam cuvintelor lui, mă prăbușeam de epuizare, mă năruiam. De fiecare dată, abandonam stropul de ho­tărâre care îmi mai rămăsese — chiar hotărârea care îmi permisese să‑l părăsesc și pe care el o eroda cu pricepere și succes. Și de fiecare dată, renunțam și la puțina stimă de sine, până când ajungeam să‑mi spun, să mă conving, că de fapt nu sunt o bună judecătoare a propriei vieți, că nu pot lua propriile decizii, că nu sunt bună decât pentru a‑i fi parteneră, că de fapt pot exista doar în acea lume, o lume toxică și strâmbă, locuită de el și de mine, de geniul său violent, de dominația lui și de înrobirea mea.

Pe 5 octombrie, după mai puțin de patru luni de în­carcerare, MB beneficiază de un plasament extern într‑o asociație. Pentru Chahinez, răgazul s‑a terminat, știe că el este practic afară. Știe că nu o va lăsa să‑i scape.

Pe 9 decembrie, MB este eliberat condiționat, fără ca a doua plângere a lui Chahinez să fi fost comunicată judecătorului care supraveghea executarea pedepselor. MB susține că locuiește la sora lui și că nu are niciun contact cu soția, dar realitatea este alta, mai neclară, în­văluită în secret.

Anne și Daniel îl zăresc uneori la lăsarea serii. „Îl ve­deam grăbindu‑se să se întoarcă. Purta o șapcă sau un hanorac cu gluga trasă pe ochi.“

Chahinez este acum doar o umbră a ceea ce a fost. Iese din casă doar pentru a‑și duce și a‑și lua copiii de la școală, nu se mai confesează nimănui și se mulțumește cu un salut distant când se întâlnește cu Anne sau cu Daniel. Au apus vremurile petrecerilor aniversare și ale cinelor în grădină. Obloanele casei ei rămân adesea închise.

Nimeni nu știe exact ce s‑a întâmplat la sfârșitul anu­lui 2020, natura precisă a șantajului pe care MB îl exer­cită asupra ei. Este, cred, un pact teribil și intim pe care Chahinez îl face cu ea însăși pentru a‑și atinge scopul: să fie împreună cu fiul ei cel mare.

De când a ajuns în Franța în 2016, MB o tot convin­ge, cu lovituri de pumn sau cuvinte dulci, că fără el, fără cooperarea lui, cazul de reîntregire a familiei nu va reuși. Îi spune că are contacte la prefectură, că poate urgenta cazul sau îl poate retrage (nu a făcut‑o deja o dată, nu și‑a învățat ea lecția, are nevoie să i se reamintească?). Atâta timp cât copilul ei nu era lângă ea, trebuia să îndure totul, să accepte totul.

La începutul anului 2021, directoarea școlii primare și mai mulți părinți îl observă pe MB lângă porțile școlii. Serviciile sociale sunt anunțate. Judecătorul de la tribu­nalul pentru minori este contactat, iar Chahinez intră în panică. Însoțită de o prietenă, o consultă în februa­rie pe doamna Roquain‑Bardet, avocată din Bordeaux. „A venit să mă vadă pentru că primise o citație de la ju­decătorul tribunalului pentru minori. Fusese depus un raport. Serviciile sociale i‑au spus clar că trebuie să ia în considerare separarea de soțul ei dacă dorea să‑și protejeze copiii; altfel, aceștia ar fi fost protejați împotriva voinței ei și, eventual, dați în plasament pentru a scăpa de un climat de violență. În mod clar, se temea că serviciile sociale îi vor lua copiii.“ Doamna Roquain‑Bardet își amintește de o femeie modestă, care vorbea puțin franceza. Avocata înțelege că Chahinez se află încă sub controlul aces­tui bărbat violent și îi spune clar clientei sale: „Trebuie să‑l părăsiți“.

Chahinez este sfâșiată și asta de când a ajuns în Franța și a descoperit natura violentă și manipulatoare a lui MB. Pentru a‑i proteja pe Malika și pe Sami, ar trebui să‑l pără­sească. Pentru a‑l aduce pe Hicham, ar trebui să rămână. O alegere demnă de tragediile lui Corneille.

Dar odată cu citația trimisă de judecător și după în­tâlnirea cu doamna avocat Roquain‑Bardet, Chahinez înțelege că trebuie acum să facă o alegere clară și că rolul ei de mamă, cel pe care îl consideră primordial, este în joc. Să‑i piardă pe Malika și pe Sami, asta n‑ar putea suporta.

Este probabil ca ea să fi încuiat ușa în acea noapte, refuzând să‑l lase pe MB să intre. Încetează să mai răspundă la apelurile lui și, câteva săptămâni mai târziu, depune cererea de divorț în Algeria, unde a avut loc căsătoria lor.

La scurt timp după aceea, apar două evenimente miraculoase. Le simte ca pe niște daruri ale Cerului și îi întăresc decizia de a‑l părăsi definitiv pe MB. Prima este decizia judecătorului de a nu‑i plasa pe copii în sistemul de îngrijire, iar a doua, minunată și mult așteptată, este sosirea lui Hicham în Franța pe 3 martie 2021. În această zi e și ziua de naștere a lui Chahinez, împlinește treizeci și unu de ani.

Într‑un videoclip filmat la sosirea fiului său celui mare la aeroport, Chahinez poartă pantaloni conici și cizme înalte — exact ceea ce detestă MB.

Nu trebuie să ne‑o imaginăm pe Chahinez naivă, total absorbită de bucuria și ușurarea de a‑și reuni în sfârșit cei trei copii sub același acoperiș. Nu trebuie să ne imaginăm că aceste două succese consecutive, după ani de subjugare și violență, o fac nepăsătoare și mulțumită de sine. Închide toate obloanele imediat ce se lasă noaptea, chiar și pe cele de la etaj. Merge repede la școală, la supermarket, acasă, mereu cu ochii după mașina soțului ei, un Peugeot. Nu zăbovește nicăieri, este mereu la pândă.

*

Pe 15 martie 2021, la nici două săptămâni după sosi­rea lui Hicham, în timp ce Chahinez traversează parcarea Carrefour Market, aflată la o sută de metri de școala pri­mară, MB iese brusc dintr‑o dubă și o forțează să urce în spate, apoi închide ușa.

Aici, prin această parcare, trec oameni, cu cărucioare de cumpărături pline sau goale. Mașinile se opresc și por­nesc. Există o brutărie, o farmacie, o curățătorie chimică, o spălătorie auto. Aici, soarele strălucește, iar lumea se învârte în glorioasa ei banalitate.

Chahinez rămâne în dubă două ore, singură cu soțul ei. El o pălmuiește, o lovește cu pumnul, încearcă să o stranguleze cu eșarfa și o lovește cu capul când ea încearcă să deschidă ușa.

Când Chahinez reușește să iasă din dubă, aleargă să se refugieze în Carrefour Market.

Mai târziu, îi va mărturisi lui Noor că a încercat să‑l convingă, să‑l îmbuneze, va spune: „Îl cunosc pe de rost, voia să mă omoare, am făcut tot ce am putut ca să mă elibereze“.

Suntem oare reduși la asta în fața unui om care ne vrea moartea: să vorbim, să convingem prin cuvinte, cu ceea ce avem, să dăm totul, totul în afară de inima noastră care bate? Nimic nu contează în acel moment, în afară de inimă.

De fiecare dată când am trecut pe lângă parcarea aceea, am ocolit‑o, grăbind pasul. Aici, MB a ținut‑o cap­tivă timp de două ore fără ca nimeni să bănuiască nimic. Aici, a reușit să‑l convingă să nu o omoare.

De fiecare dată când am trecut pe lângă parcarea aceea, m‑am gândit la cum m‑am urcat înapoi în mașina lui HC, la o săptămână după ce m‑am întors la casa părinților mei.

Era o mașină nouă, mai mică, tip sport, albastru‑des­chis. Mă întorceam de la un reportaj, eram la două sute de metri de redacția ziarului, iar mașina aceea s‑a oprit lângă mine. HC era la volan, încruntat, și tot ce am găsit de spus în loc să continui să merg, să‑l ignor, să alerg drept înainte, a fost: „A, ți‑ai cumpărat o mașină nouă“.

— Urcă!

Vocea lui era ca un gong, ca acele sunete‑declic care te fac să intri în transă. M‑am urcat, precum cățeaua lui Pavlov care devenisem.

Conduce cu viteză și brutal, ducându‑ne pe dealurile din Port Louis. Nu spune nimic. Mă întreb de ce a schimbat mașina. Oare pentru că vehiculul dinainte păstra întreaga amintire a acelei nopți, cea în care am simțit gus­tul metalic, ca de urină, al morții? Oare cealaltă mașină — bej, lungă, cu scaune din scai — este marcată de toate loviturile date, de toate cuvintele rostite, de toate gându­rile lui înspăimântătoare, de plânsete și implorări? Oare pentru că acea mașină este pătată pentru totdeauna de ceea ce el aproape a făcut și, ca o armă a crimei, trebuia să scape de ea?

Mă duce pe un promontoriu cu vedere la oraș și în­genunchează. Mă imploră să‑l iert și mă cere în căsătorie. Vorbește cu tandrețe și o mare vulnerabilitate. Îi recunosc puterea, talentul, capacitatea de a spune exact cuvintele potrivite, dar știu întunericul pitit chiar sub suprafață. Îmi reamintește povestea noastră, tot ce am înfruntat pentru a fi împreună, vorbește despre literatură și viață, îmi pro­pune o călătorie, Paris, Sydney, Londra, unde vreau eu, când vreau, mâine dacă vreau și recunosc asta ca fiind perspectiva unuia dintre momentele anterioare de respiro.

Dar eu nu sunt cu adevărat acolo. Sunt ghemuită în mine însămi, într‑un loc unde el nu mă mai poate atin­ge. Fata pe care o cunoștea nu mai există, în realitate. Este împrăștiată, în acea noapte, de‑a lungul acelor ani de viață cu el, are buzele pecetluite de promisiunea intimă de a trăi altceva.

---

Susţine citeste-ma.ro:

---

Fotografie reprezentativă: Rene Böhmer / Unsplash