Încă din primele pagini, Cristian Decu introduce posibilitatea ca Juan Martinez — protagonistul romanului care îi poartă numele — să fi fost o prezență familiară și altor oameni. La prima lectură, am privit acest fapt drept una dintre acele strategii prin care autorul își construiește complicitatea cu cititorul: o breșă deliberată în convenția ficțională, un hook menit să trezească interesul și să lase impresia că, dincolo de pagină, există o poveste care circulă deja, asemenea unui secret împărtășit de câțiva inițiați.
Abia mai târziu, însă, această impresie avea să capete o altă semnificație. Într-un interviu, Cristian Decu mărturisea că impulsul originar al romanului își are sursa într-o întâlnire reală, petrecută în urmă cu mai bine de cincisprezece ani, într-un bar din București: aceea cu un bărbat pe nume Juan Martinez, venit din Mexico City. În lumina acestei mărturisiri, ceea ce părea, la început, un simplu procedeu de captare a atenției se recompune într-o cheie cu totul diferită. Ficțiunea nu mai pare să inventeze o complicitate cu cititorul, ci să o preia din însăși materia misterioasă a realului. Între omul întâlnit cândva într-un bar bucureștean și personajul care, ani mai târziu, îi poartă numele se deschide astfel acel teritoriu indistinct și fertil în care memoria, întâmplarea și literatura încetează să mai poată fi despărțite cu precizie.
Conversația cu Juan Martinez a funcționat nu doar ca sursă de clarificare la întrebarea (legitimă) „Ce căuta un mexican într-un bar sordid din Tei Toboc?”, ci și ca o discretă investigație care a condus la aflarea multor informații precum nume de străzi, locuri și întâmplări (care au stat la baza construcției romanului). Doar că, în loc să limpezească treptat misterul, fiecare nou detaliu pare să-l fi adâncit, deschizând alte și alte zone de incertitudine.
Miezul întregii povești îl constituie căutarea surorii lui Juan, Rosa, dispărută fără urmă într-o zi oarecare. Călătoria lui Juan traversează diverse orașe precum Mexic, Panama, Madrid, Lisabona, Viena și Budapesta, transformând Europa într-un spațiu al memoriei și durerii. Fiecare loc adaugă o nouă nuanță căutării, iar drumul exterior — în care nu întâmplător apar numeroase descrieri deșertice — devine oglinda unei peregrinări interioare.
Cumpără cartea:
În contrapunct cu destinul tragic al Rosei se află povestea Anjei, unul dintre puținele personaje cărora libertatea le surâde după un calvar de zeci de ani. Reușita fugii sale nu anulează dramatismul destinului Rosei, ci îl accentuează: între Anja și Rosa se desenează diferența fragilă dintre salvare și dispariție, dintre memoria care poate fi asimilată și transmisă și cea condamnată să rămână o rană deschisă.
Una dintre marile calități ale stilului lui Cristian Decu este felul în care grotescul și comicul coexistă în aceeași frază. Autorul creează un subtil umor de situație, uneori aproape anecdotic, capabil să detensioneze, fără să diminueze, oroarea faptelor relatate. Tocmai această vecinătate dintre abominabil și ridicol conferă romanului o autenticitate tulburătoare: viața însăși nu separă niciodată tragedia de comic.
În subtext, romanul propune și o discretă meditație asupra rolului literaturii. „De ce scriu scriitorii?”. Una dintre ipotezele pe care o formulează autorul este aceea că oamenii „se vindecă povestind”. Arta apare astfel nu ca vocație estetică, ci ca formă elaborată de terapie, ca singura modalitate prin care suferința poate căpăta sens.
Tehnic, proza surprinde prin continuitatea ei organică, iar rezultatul este o lectură care curge cu o naturalețe remarcabilă, aproape cinematografică, având ritmul hipnotic al unui film în care geografia se metamorfozează, treptat, din suprafață în trăire.
Cel mai captivant episod rămâne, pentru mine, cel al surorilor Valenzuela, unde cartea intră în siajul Fetelor moarte, romanul lui Jorge Ibargüengoitia. Referința trimite inevitabil la cazul real al surorilor – celebrele Las Poquianchis – responsabile pentru una dintre cele mai înfiorătoare rețele de exploatare și exterminare a femeilor din Mexicul secolului XX. Cunoașterea faptelor istorice amplifică forța acestui capitol: bordelurile administrate de surori în anii ‘60 funcționau asemenea unor lagăre de muncă forțată, unde victimele erau înrobite prin datorii fictive, înfometare și violență sistematică. Ibargüengoitia a transformat acest dosar într-o capodoperă a literaturii, iar Cristian Decu recuperează ecoul lui într-un registru diferit, integrându-l în parcursul literar din „Juan Martinez”.
Personal, rămân la opinia că romanul lui Cristian Decu ar fi putut exploata mai amplu acest episod, atât de bogat în implicații morale și simbolice; el conține, poate, una dintre cele mai puternice intersecții dintre ficțiune și memoria istorică.
„Juan Martinez” este, în cele din urmă, mai mult decât un roman al căutării sau al disparițiilor. Este o reflecție asupra felului în care poveștile pot salva ceea ce istoria și violența încearcă să șteargă, o carte în care umorul, tandrețea și grotescul coexistă într-un echilibru literar convingător. „Juan Martinez” marchează debutul unui prozator cu o voce autentică, iar următoarele sale romane, sunt convinsă, au toate șansele să confirme și să desăvârșească promisiunea acestei prime cărți într-un parcurs tot mai coerent și mai puternic.
Cristian Decu, „Juan Martinez”, Editura pentru Artă şi Literatură, anul publicării: 2026, nr. pagini: 176
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Andrés Sanz / Unsplash
scrie un comentariu