„Promite-mi că n-o să murim” de Mara Carollo a apărut la Editura Trei, în colecţia Fiction Connection. Traducerea din limba italiană este semnată de Anamaria Gebăilă.
O femeie curajoasă. Un secol de prefaceri istorice. O pasiune de-o viață.
Destinul are o voce aspră, întipărită în pământ și în timp. Caterina o ascultă, dar nu se supune. Trăiește, muncește, așteaptă. Pentru că dorința este mai puternică decât capitularea.
Cumpără cartea:
Un roman istoric intens și sfâșietor care străbate secolul XX prin ochii Caterinei, o fată, apoi o femeie rebelă și hotărâtă, crescută în munții din Veneto. Între duritatea vieții rurale și mirajul unui viitor diferit, destinul ei este marcat de dragostea pentru Mario, o umbră constantă de-a lungul vieții sale.
„O carte care are forța marilor clasici... Pentru că Mara Carollo scrie cu o rară intensitate, capabilă să evoce imagini puternice. Dacă vă plac romanele despre maturizare, poveștile care ne arată cât de mult ne definesc visurile, creșterea și rădăcinile noastre, Promite-mi că n-o să murim este o carte pe care n-o veți uita, exact ca o promisiune șoptită la ureche.“ - Book To Book Magazine
Cu un stil evocator, înrădăcinat în marea tradiție literară italiană, Mara Carollo scrie despre dorință, sacrificiu și speranță, dând glas unei generații de femei puternice și uitate. O poveste despre pasiune și reziliență, despre visuri neîmplinite și alegeri care marchează o existență, despre forța unei femei care, în ciuda tuturor greutăților, a reușit să-și croiască propriul destin.
„Nina și Mario se cunosc dintotdeauna, se joacă de mici în munții din Veneto, se așteaptă și se urmăresc ani la rând. Se regăsesc, dar viața îi va despărți din nou. Mara Carollo debutează cu epopeea unei femei puternice și curajoase.“ - Corriere della Sera
Mara Carollo este o scriitoare italiană născută la Thiene, în 1979. A absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din Padova. Iubitoare a muntelui și a marilor clasici ai literaturii, Carollo lucrează de zece ani ca profesoară la un liceu din orașul ei natal. Promite-mi că n-o să murim este romanul său de debut.
Susţine citeste-ma.ro:
FRAGMENT
Capitolul 5
În vara aceea, bunicii au dus‑o pe Linda la Livelli. Caterina era destul de mare încât să dea o mână de ajutor prin casă.
Așteptând să înceapă școala, învățase să clătească vasele, să amestece mămăliga, să care coșul de rufe la cișmea și să folosească mătura, deși coada era prea lungă și o tot izbea de mobilă și de pereți. Când n‑o punea mama să aibă grijă de Tullio, stătea de vorbă cu Emma și Lucia și‑și imaginau cum avea să fie la școala care urma să înceapă sau continua să‑și umple nările cu frunze de dafin, căci ea și Mario nu izbutiseră să decidă care dintre ei își putea vârî mai multe frunze în nas.
Școala primară era mai la deal, pe Contrà Monte. Ea, Emma și Lucia au început școala în 1920.
Deși îl invidiase un an întreg pe Mario, care se dusese la școală cu un an înaintea ei, în dimineața primei zile de școală, pe 1 octombrie, o durea burta, iar puloverul purtat numai la ocazii speciale îi era prea strâmt la mâneci.
— Să nu ne faci de rușine, Nina, te rog frumos! i‑a spus Virginia, punându‑i în buzunar o pară prea coaptă.
Copiii au plecat în grup. Cei mai mari vorbeau, iar cei mai mici erau morți de frică. Își aminteau de poveștile înspăimântătoare pe care Giuseppe, mai mare cu doi ani decât ei, le povestise pe timpul verii. Despre bătăi cu nuiaua, palme și stat în genunchi pe pietricele.
Pe traseu, grupul s‑a tot mărit. Caterina avea o așchie în sabot, dar nu îndrăznea să‑i roage pe ceilalți să se oprească să și‑o scoată. A ajuns la Monte șchiopătând, ca să nu‑și frece călcâiul de ea.
Școala era aproape de piațeta satului, o clădire normală, asemenea celorlalte din jur: nimic nu dădea de înțeles că înăuntru s-ar afla altceva în afară de o bucătărie și câteva dormitoare.
Pe drumul din fața clădirii, o sumedenie de copii făceau gălăgie, așteptând să se deschidă ușa. Caterinei nici nu‑i trecuse prin minte că în satele învecinate locuiau atât de mulți copii de vârsta ei. Se uita în jur nedumerită, căutând alinare în cele câteva chipuri familiare pe care i se părea că le recunoaște. S‑a gândit că așa trebuie să se fi simțit și bunicul în orașul cel mare, unde oamenii habar n‑aveau unii de alții.
A căutat mâna lui Mario.
El și‑a retras‑o, de parcă l‑ar fi ars.
— Doar nu‑s fată! i‑a zis, în timp ce se asigura că nu‑i văzuse nimeni.
Caterinei i se aprinseră obrajii.
Cu ochii plini de lacrimi, l‑a privit cum se duce la cișmea și se așază pe marginea ei.
L‑a observat de departe, cum făcea un rând de cercuri cu un bețișor pe suprafața bazinului. Dacă ar fi fost în satul lor, s‑ar fi apropiat și l‑ar fi stropit cu apă, ca să‑l supere, dar și ca să‑l facă să râdă. „Fă‑l tu să râdă puțin pe copilul ăsta“, îi spunea Irma când își vedea fiul căzut pe gânduri.
Așa trebuia procedat cu Mario, altminteri putea să piardă după‑amiezi întregi cu preocupări inutile.
S‑a apropiat de Emma și de Lucia, care fuseseră părăsite de frații lor mai mari și care stăteau speriate în fața ușii, ca niște păsărele în fața vulpii. Înainte să ajungă în sat, Francesco mârâise către Emma să nu spună nimănui că era sora lui, fiindcă era urâtă și proastă și l‑ar fi făcut de râs. Giuseppe nu fusese așa direct cu Lucia — pur și simplu se lipise de un grupuleț de prieteni din clasa a treia și n‑o mai băgase în seamă.
Sala de clasă era o singură încăpere mare, iar băncile, câte două, erau aranjate pe cinci rânduri. Primele erau pentru elevii din clasa întâi, iar cei mai mari stăteau în spate.
În învălmășeală, Caterina a nimerit chiar în fața platformei pe care se afla catedra, lângă un băiat cel puțin la fel de speriat ca și ea. S‑a simțit mai bine văzând că Emma și Lucia nu izbutiseră nici ele să găsească două locuri alăturate.
Învățătorul a început să strige catalogul celor trei clase. Caterina, care nu știa când avea să‑i vină rândul, tresărea la fiecare strigare. Cu toate acestea rostirea numelui ei a luat‑o prin surprindere, iar răspunsul „prezentă“ s‑a stins într‑un murmur pe care nu l‑a auzit nimeni. Așa încât învățătorul a trebuit s‑o strige și a doua oară.
Sala de clasă nu avea nimic special, în afară de dimensiunile mai mari decât ale oricărei camere obișnuite. Pe un perete erau două ferestre, pe altul era atârnată o hartă decolorată. Lângă catedră era o sobă, iar pe peretele de care era lipită se vedea o dâră mare de fum negru. De partea cealaltă a catedrei era o tablă mare, cu o numărătoare. I‑a atras atenția o gravură gălbuie, doar un pic mai mare decât o carte poștală, agățată lângă hartă. Înfățișa un iepure maro, ghemuit și speriat. I se părea că n‑are nicio legătură cu restul lucrurilor din clasă. Își închipuia că și el murmura un „prezent“ pe care nimeni nu‑l auzea.
Uneori întorcea capul pe furiș ca să se uite la Mario, care stătea cu trei rânduri mai în spate. Prietenul ei ținea capul aplecat asupra caietului, își făcea concentrat exercițiile și nu vorbea cu nimeni.
În ziua aceea, învățătorul le‑a citit povestea unei broaște‑țestoase care voia să zboare și sfârșea urât. Caterina, care până atunci o mai auzise citind doar pe Maria, nu‑și putea lua ochii de la buzele lui. I se părea de necrezut că nu făcea pauze, nu lungea a‑urile și e‑urile, nu sărea peste cuvintele prea lungi și mai ales că știa să pronunțe z‑ul. Iar asta era pentru ea mult mai interesant decât povestea în sine și decât morala acesteia.
Pe drumul de întoarcere, sporovăiau cu toții mai liniștiți decât la venire și loveau cu piciorul pietrele de pe drumul militar, străduindu‑se să nu piardă pietricica cu care porniseră de la Contrà Monte. Dar nu și ea. Caterina se tot gândea la învățător și visa să ajungă să citească la fel de bine ca el.
Mario s‑a întors să meargă alături de ea.
— Ți‑a plăcut la școală? a întrebat el ca să intre în vorbă.
Ea nu a răspuns. Ajunseseră în sat de‑acum și, pentru prima oară, se uita la indicatorul cu numele satului. Ceilalți copii au alergat iute către casele lor, dar ea nu s-a clintit. Rămăsese să se uite țintă, cu poftă, la simbolurile acelea misterioase până când a simțit pe lateral, în uniformă, ceva umed și moale.
A băgat mâna în buzunar și și‑a dat seama că nu mâncase para.
Primele luni de școală au fost un calvar pentru Caterina. Ea, care spera să învețe repede să citească, s‑a trezit prizoniera bețișoarelor, de fapt, a celorlalți copii care nu reușeau să le facă. „Ia uitați ce frumos arată caietul Caterinei“, îi încuraja învățătorul, dar fără succes.
Caterina a înțeles rapid că trebuia să se descurce singură. I‑a cerut ajutorul lui Mario. Deși la școală se purta cu ea ca un străin, în sat era în continuare Mario al ei și doar cu ea se juca. Când, după vacanța de Crăciun, elevii au început să scrie litera a, Caterina, mulțumită celor învățate de la Mario, știa deja tot alfabetul.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu