Cartea de debut a Vioricăi Stăvaru, cu titlu într-un vers, Când s-a sfiit luna…, Editura Autograf MJM, Craiova, 2025, este scrisă „cu spada scurtă”, dar cu/în două părți distincte, fragmentele de jurnal fiind balansate chiar de prozele scurte, tăioase și cu momente bine stăpânite, irizate de realism magic.
Nu este doar o carte de refacere a unui nucleu existențial, acasa, cu momentele peisagistice ale unui loc anume, cu familia și stările ei acute, durute, cum zice scriitoarea, dar stăpân(it)e odată cu vărsarea în scriitură, încă vii în memorie și trăire, ci și o tatonare a timbrului, a tonului, ritmului, desfășurării epice în genere. Trebuie precizat că aici, în calmul scriiturii obiective, țâșnesc momentele de realism magic, atent introduse, și bine conduse încât ne aflăm printre proze scurte de-a dreptul intense, măiestrite. Apar din pânda scriiturii domoale articulații neobișnuite, ba un deznodământ, ba un punct culminat, crăpături ființiale cu ambiguități neașteptate, care înșeală cititorul printr-o hoață tehnică a așteptării, luată în răspăr. Multe dintre prozele scrise la persoana a treia (versus cele memorialiste, scrise la persoana… „confesivă”) întorc momentul de existență (fie o sinucidere, o voință distrusă, o zilnică sau „apusă” murire, despărțire, o căsătorie, etc.) într-unul cu efect imprevizibil și echivoc, de gândit și după lectură. Aș spune că momentele de realism magic prelungesc o stare de lectură cu care Viorica Stăvaru intră în aria scriitorilor serioși, de urmărit în continuare.
Să nu se creadă că fărâmele de jurnal, memoria în sincope nu m-au tușat, mai ales că am mărturii scrise și eu. Nu spun că exercițiile de des-prindere de propria biografie nu îți intră direct în inimă; autoarea află, de pildă, înăuntrul lui acasă, devenit și de scriitură (aici e talentul), gesturile, iubirea tatălui sau a bunicii, felul vijelios de a fi al mamei, alte momente din copilăria, adolescența și maturitatea sa în relație cu cei apropiați, ba și cu dispariția lor, tulburător redată. Totuși, când Viorica (prietena mea de departe, dar care a călătorit, tot inițiatic, prin multe dintre cărțile mele) trece la scrierea, să-i zicem obiectivă, unde punctul de schimbare a perspectivei, una și a lecturii, vine din momentul magic, este în de-plinul ei ritm și ton. În desfășurare, cred. La acest paragraf aș adăuga și cele două finaluri, Textul care ucide și Ușa din zid, și aici e dublură de sens, prima, parabolă a morții înțelese, voite, ca să spun așa, care surprinde moartea mamei, dar una care a fost prevăzută într-un text propriu, ca o arsură a autoarei, în aceste momente de sfârșit al mamei. Vina că a fi creionat dinainte, prin scriitură, zilele de apus ale ultimei rădăcini familiale o face, cu tehnică subtilă, să revină la text și să scrie despre vindecarea mamei. Fapta de tip textexistență introduce un dramatism neașteptat, întrucât nici scrisul nu schimbă destinul, mama va rămâne în povestea asta care doare, cum știe și Viorica Stăvaru, dar în povești, iar cele scrise adâncesc sensul vieții.
În ultimul scurt metraj memorialistic, Ușa din zid, ne aflăm în expunerea casei bătrânești, deschisă cu cheile scriitoarei. Și aici Viorica Stăvaru ține tot două. Una care traduce nepotrivirea stărilor, la întoarcerea acasă după dispariția părinților, cu perspectiva de altădată întrucât casa e strâmtă și apăsătoare, alta de recuperare când fosta ușă, acoperită în timp, deschide gesturile tatălui. Acesta e momentul care aduce împreună perspectivele, o eliberează pe autoare și conduce lectorul spre actul magic, doar plecând de la un detaliu, ușa astupată, prin care, din și pe unde revin amintirile și se întâlnesc pentru o nouă viață, scripturală. Bine țintită și condusă această aflare a ieșirii și, totodată, intrării în proprie lume, scripturală și existențială deodată. Altă povestire, În lipsa ei…, intră, cu tușă distantă de autor matur, în lumea bărbatului, neputincios în a viețui după moartea soției.
Înaintea acestor micropovestiri, mai parabolică decât pare, Viorica Stăvaru aduce fabula unei familii cu viețuire plană, dar în care se ascund două traume, una a femeii care iubea în adânc alt bărbat, cealaltă a soțului, nevoit la trăire împreună cu o absență, dar aducătoare de confort familial și… aproape uman. Fapt este că soțul, după moartea acesteia, vrea să ajungă la trecutul ei printre lucrurile, mărunțișurile din sertare. În final, însă, își întâlnește propria viziune, femeia lui era încă prezentă, fantomatic (atenție, într-o scriitură cu nervuri realiste). Deznodământul explică, oare?, inexplicabilul. Iată citatul:
„Apoi se auzi cheia în broasca de la ușă, scrâșnetul metalic, pașii ușori ai cuiva. Fâșâitul unei sacoșe așezate pe un scaun, la bucătărie. Femeia intră și Tabu îi veni bucuros în întâmpinare. Cu motanul în brațe, ea îi zâmbi și îl întrebă cum se mai simte. Tu ești, șopti el, cu ochii lărgiți de spaimă. Dar cine?! Așteptai vreo gagică?, râse ea, avusese o ezitare scurtă înainte de cuvântul gagică, pe care, se vede treaba, nu-l folosea în mod obișnuit. Îi ciufuli părul, în trecere spre dormitor, de unde se auzi cum se schimbă de haine. Ai mâncat?, îl mai întrebă, sau pregătesc eu repede ceva, adăugă, apoi ieși, avea părul strâns la spate, iar el o privea cu aceeași uluire și atunci ea veni lângă el și îi prinse ușor mâna, pe care i-o mângâie în tăcere.”
Cred că Viorica Stăvaru stăpânește deja o tehnică a echivocului.
De fapt, ambiguitatea este deseori în prozele scurte împinsă spre final, ca gongul să se audă și în reverberații. Proza Declin fixează impasul, aparent letal, al unui scriitor omagiat foarte, dar se va dovedi că devine salvator întru regăsire, și nu doar a tatălui, ci în captarea sensului vieții proprii. Astfel, în periplul său va căpăta liniștea, înțelesurile, pe sine, de fapt. Ambiguitatea în care scaldă finalul Viorica Stăvaru e convingător, iar cadrul este unul de acasă, aparent bucolic, cu irizări lirice:
„Erau, în fond, doi bătrâni, doi țărani care se pregăteau să cineze după o zi de muncă istovitoare. Căuta stelele, căuta luna. O tot căută cu privirea până îi înțepeni gâtul. Cântecul greierului îi induse aceeași senzație de levitație resimțită în copilărie. Și deodată își dădu seama: bătrâna de sus tăiase luna cu ața și feliile ei se ridicau aburi. Ce scenariu suprarealist, zâmbi el, și-și duse brusc mâna la inimă.”
Lucrată cu migală este povestirea Spaime…, unde se fixează deruta, existențială, cea a unui bărbat proaspăt ieșit la pensie, care se trezește în aceeași situație de coșmar din copilărie. Atunci, grupul de colegi îl determinase să aducă mingea dintr-un tunel îngust, iar el se va trezi neputincios înainte de capăt, unde face o criză de panică, în abandonul celorlalți, situație care se va dovedi traumatică, aceeași cu cea de acum, văduv și uitat de toți. De fapt, calitatea povestirii stă în faptul că mai multe asemenea situații sunt duse la oglindă și reflectate cu neutralitate.
Dacă tușele autobiografice par să se instaleze în volum, mânuite cu crochiuri destul de bine fixate în nucleul lor semantic, de ființare a locului ținut în suflet și memorie, cu oameni dragi, cu figuranți, cu peisaje de contur și ramă simbolice, de la povestirea Când s-a sfiit luna…Viorica Stăvaru face un slalom benefic între persoana I și a III-a, ca și cum dă semnalul că ficțiunea își intră în drepturi. Și o va face. Părțile de jurnal, să spunem, au o emotivitate strunită, vioaie, nu magmatică, una care atinge oricare trăitor, crescut într-o familie cu relații puternic afective. Sunt extrem de tușante. Oralitatea unor dialoguri, cum sunt ale fiicei cu tatăl sau ale părinților („mă, omule, fata asta mănâncă doar colțurile, uite ce făcu la pâine!, las-o, muiere, să ia ce-i place, râdea el, geanta asta a crescut-o pe ea, vezi?”), etc, folosirea regionalismelor, chiar a unor arhaisme, plasarea proverbelor fac o ramă seducătoare, de motiv tradițional al vieții la țară, pe care o povestioară, Casa din vale, o re/confirmă. De fapt, tot tabloul în mișcare, cu înțelepciunile bunicii, este grăitor. Și în acest cadru rustic nu uită Viorica Stăvaru să se miște, dezvăluind cititorului un tablou cu mecanism distractiv, care este, de fapt, perspectiva copilei, în care, de altfel, maturul se re-găsește. O amintire puternică, așa cum apare facerea pâinii în cuptor, de pildă (trezești în mine ecourile, Viorica Stăvaru!), se mișcă în acest fel copilăresc-esențial de redare, ca în următorul paragraf:
„Lângă fântâna cu cumpănă, din lemn, era șoprul care adăpostea cămara, pătulul în care luceau știuleții de porumb, iar într-o nișă înghesuită mașina de gătit. Lângă cotețul porcilor se înălța cuptorul de pâine, din cărămidă și lut ars. De acolo ieșeau, o dată la două zile, aburi îmbietori de aluat frământat îndelung și spoit cu suc de roșii, cu semințe cu tot, pâinea aceea mare, rotundă, așezată pe frunze late de hrean…”
Notările despre satul și oamenii locului trăiesc în autoare (acum înțeleg postările de pe Facebook, cele cu bucate, de acasă), ca și întâmplările din adolescență, cu chipurile dragi în fotografii de grup (evidențiez citirea afectivă a unei fotografii de familie), primele iubiri, florile de mac, cât și cedările omului din rostul său. Sunt urmărite despărțiri și căderi, drame adevărate, dar ținute în ritmul obișnuit al vieții de familie, cum e cea a surorilor, din care una va avea handicap greu de dus, și pentru cei din familie. Apare chiar și un pedofil, stilat și chiar îndrăgostit de o mică prostituată, ceea ce îi schimbă viața. Sau moartea. Suntem martorii desființării limitei dintre realitate și irealitate, pe neprevăzute, ca în miraculoasa povestire Moartea cea de toate zilele. Amprenta stilistică se fixează deja cu asemenea povestiri scurte.
Viorica Stăvaru se vede că nu a întârziat debutul degeaba, l-a copt. Îi vine bine costumul lucrat cu migală epică și stilistică, în tăieturi mnemotehnice, neașteptat ambiguizate, imprevizibile, chiar și când ia în seamă detaliul sau omul, în viețuirea lui de zi cu zi.
Viorica Stăvaru, Când s-a sfiit luna…, Editura Autograf MJM, Craiova, anul publicării: 2025
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Scott Webb / Unsplash
scrie un comentariu