„Strigoiţa” de Savu Popa a apărut în anul 2023 la Editura pentru Artă şi Literatură.
…fiecare uliță de țară își are strigoița ei.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Scrierea povestirilor care alcătuiesc volumul meu de debut în proză Strigoița reprezintă o aventură în sine. Totul a pornit de la energia locurilor mele de origine, pline de un epos aparte, un epos salin, o zonă aflată la intersecția legendei cu realitatea.
Înconjurată de lanurile stufoase și fremătătoare de cânepă, Strigoița este o uliță neasfaltată, de pământ și pietre vii, pulsatile, care urcă în pantă spre dealurile de la ieșirea din Ocna Sibiului. Oamenii, încă din cele mai vechi timpuri, adică locuitorii Ocnei din capul satului, vorbesc despre faptul că în nopțile cu lună plină apar strigoii sau strigoaicele care se îndreaptă spre ulița lor și se prind în hore, chiuie, se veselesc până aproape de zorii zilei, când dispar brusc. Trecătorul grăbit, care, fără să vrea, le iese în cale, se sperie sau rămâne pe loc, înmărmurit. I se pare totul un vis din care reușește, până la urmă, să se trezească, fie cu mințile pierdute, fie urmărit de un deochi straniu.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Nu aș putea spune că, din povestirile adunate în această carte, un personaj anume mi-ar fi dat bătăi de cap sau ar fi devenit mult prea năbădăios. În volum, se regăsesc texte pe care le-am scris în decursul câtorva ani. În momentele acelea, eram ezitant, nu mă luam în seamă, nu mă simțeam hotărât, dacă să continui sau nu, mai ales că eram mai atașat de zona poeziei. Nici măcar nu întrezăream o anumită direcție. Îmi consideram prozele mici exerciții jurnaliere de supraviețuire imaginativă. Mă delectam, încercând să împletesc firul faptic cu cel insolit, fantasmatic. Mă ghidam după ideea de bază a lui Haruki Murakami care, în Meseria de romancier, evidențiază rolul major al observatorului, rol care nu ar trebui să lipsească din palmaresul creativ al niciunui prozator. Îmi place să fiu în permanență implicat în câmpul gravitațional al observației cotidianului. Să observ, să mă las observat, să anticipez situații, să problematizez. Totuși, decisivă în documentarea și scrierea povestirilor a fost plasarea mea într-un altfel de câmp gravitațional, cel al dialogului cu oamenii locului, ale căror imaginații reprezentau și încă mai reprezintă adevărate cutii de rezonanță ale fabulosului, tezaure bogate de fapte, întâmplări, oameni sau vremuri care, adesea, se plasează pe culmile atemporalului, acolo unde imperiul poveștilor își întinde împărăția și propria umanitate.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
I-aș recomanda cititorului, parafrazând vorbele lui Dante, să lase orice prejudecată sau confortul unei lecturi liniare, placide, atunci când va pătrunde pe ulița Strigoiței. Și, de ce nu, un strop de curaj în a se recunoaște în anumite personaje, în a se transpune în anumite situații. Felul șăgalnic, neaoș de a vorbi al celor prezenți în textele mele sper să îl amuze și să îl determine să se reîntoarcă pe ulița bunicilor, căci fiecare uliță de țară își are strigoița ei.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu