Coerența și coeziunea volumului antologic, sanG d’encre, Editura Cartier (de colecție), 2020, al lui Emilian Galaicu-Păun, cu poeme alese de Al. Cistelecan, dar și cu o prefață semnată de același critic, de excepție aici, vine, în primul rând, din viziunea dublă a însăși Poeticii, una în care eros cu thanatos stau în corespundere, dar amândouă în concretul și deodată simbolismul strecurat abil, cu avalanșe de referințe culturale, biografice, sociale într-o aluviune atât de cantabilă, dar alături sau printre alte și alte straturi (și semantice), cu rupturile, segmentările, bruiajele lirice versus pasaje emoționante, care dau statură și statut de cânturi fiecărui volum. O oglindă perpetuă își poartă scenele de dragoste, satira, pamfletul sau bocetul, rememorarea sensibilă a unor personaje/persoane pierdute, dar celebrate ca vii, cât și burlescul/satiricul acuzator pentru cetățeni memorabili în răul făcut, a se vedea Lenin sau Stalin. Întruparea tuturor se face prin limbaj, acesta e la vedere, avem, de fapt o metaPoetică, așa cum iubirea, cu scene brutal de concrete, dar și date prin strecurătoare stilistică foarte, cât și asocierile, îmbrățișările de stări și alte imposibilități, să zicem, să ne ia prin surprindere, dar și să ne fure ca într-o incantație pe care o iei ca pe propria respirație.
Limita își poartă umbra peste trăiri, citări, peste lumea din poezia străfulgerată de un patos ascuns, dar și scrisul și iubita și toate cele prezent(at)e sunt „traduse”, aproape în sens blagian, de miraj, chiar în limbaj personalizat evident, el însuși devenind personaj, poienul fiind expus continuu, de aceea formula aceasta de râu, de narațiune când adițională, când mereu ruptă, strangulată, interogată, parcă, de inserturi, să le spunem, livrești sau ontice, are o stare ontologică și… cosmogonică.
E Facerea poeziei cu imagini limită, de aceea nu se poate decât ca versul treacă peste maluri, dar și să se retragă, să se ferească, să se apere de moarte, dat fiind că ea este prezentă chiar în Cuvânt/grai, care trebuie purificat, dar în care se duc multe alte izvoare, nivele (stilistice și existențiale deodată), de la cel familiar la cel de-a dreptul poeticesc, de la persoane publice la cele scoase memorialistic și dramatic. De ajuns să aruncăm în discuție un așa numit poem kaligrafic, un trup/limbaj al vieții ca literatură, mereu reversibile, un trup compus mozaicat, din livresc și momente/elemente trăite, dar „grăitoare”, ca toate „armele” lui Emilian Galaicu-Păun.
Iată doar un fragment al poeticii corporalizate și astfel o „sfințită” feminitate, în care și referințele se adună la albia curgătoare, totuși, în ciuda „opuselor”/loviturilor, marca E. G-P.:
„…nu făceam decât literatură, ne eli e/liberam de lecturi .soljenițân, șalamov, razgom ș. a. m. d. mângâiam/trupul ei kaligrafic de parcă aș fi urmărit, bifurcându-se-n copulative/și subordinate, o frază...”.
Șocul asocierilor este și el captativ. Dau un exemplu de titlu, în care templul e vizat… păgân, unde socialul e atras în unghiul cel cunoscut, satiric, dar și într-o construcție de-a dreptul alegorică, cu traseul inițiatic, întâi trupescul-limbaj, dar și cu niște simboluri așa de ascuțite stilistic, de la cei „treizeci și unu de pari cu câte un craniu-n proțap” la referința, aici dată cu… feminin (Yoricka), e amintit Hamlet ca să nu ne iluzionăm, apoi Lear, cu mutația de sens, șocantă ca de multe alte ori în antologie. Doar Lautréamont. Şi nu e singura dată, ar depune mărturie, dar la ce vă așteptați (!?) în versurile:
„…noaptea mă prinde (a câta la rând) lustruind-mi cu palma/ (“…mâna mea Yoricka!)?) craniul rânjind al ma-/ șinii de scris clpopoțelu-i de clovn s-a stricat trec pe câmp/- Lear scăpărându-i privirile pe lespedea nopții tamp-/ treizeci și un’ de (gro)pari cu câte un craniu-n proțap/ unul doar liber, văzându-mă/ strigă-n uitare: cap! cap!/ Yoricka mea, făr’ Omega-Capiște c-o piesă lipsă/ de-unde furat-au rușii(-ne)craniul frumoasei Calipso!“.
Antologia e compusă din poeme vibrante, din poeme înalte, pe lățime, lungime, strâmtoare, vreau să spun că nu-i lipsește nicio formă/formulă poetică, chiar grafică și simbolică, iar stratificarea multiplă, faliile care nu-s una cu versurile, se mișcă permanent, aluvionare sau în retrageri bine stăpânite, ca într-un flux și reflux al lirismului când segmentat, când dilatat de referințe livrești, biografice, dar și cu satira sau plângerea sau erotismul sau experimentul, purtat ca scriitură, la vedere sau în răspăr. Și asta după cum se instalează hierofanicul în realitate sau cum urcă realitatea spre cer/interval, acolo unde și actul sexual-scriptural e sfințit, aproape totul pe ritmul marilor cânturi vechi, epopeice. Trebuie precizat că umblăm prin multiplu, continuu.
Așa, antologia este una de (meta)Poetică, dar atât de puternic personalizată că simți deja, din prefața criticului Cistelecan, cum te scufunzi în neobișnuit, meșteșug postmodernist și o alchimie verbală și semantică și cantabilă în care solve e urmat de coagula, ca orice cale de purificare, și a cuvântului și a viețuirii-scriiturii, o accedere la un Între, foarte abil strecurat de poet, fie cel corporal, fie cel non-figurat, al poienului, facerii celei poeticești. Aici e arta, dublul său de concretețe și inefabil/transfigurare a mașinii de scris, sexului, etc, în oglindă totdeauna străbătând împreună intervalul. Locul angelizării acestei gesticulații, scripturale și faptice deodată, are o mare coeziune și coerență pe întregul traseu liric. I s-a spus și experiment, dar fiind o reușită, a trecut de un așa moment, s-a întărit, s-a dovedit ca o formulă biunivocă la suprafață, multiplă dedesubt, singulară/temerară în cele din urmă.
Derulezi poezii în comprimat, fie și în așezământ vertical, pe silabe parcă, sau poezii ample, dar cu epic ștrangulat, bruiat, ondulat, suspendat, angoasa(n)t, lovit, prin elemente postmoderniste sau biografice foarte, permanent. Trupul pare fărâmițat de multe referințe livrești, iar faptul că versurile devin lungi, indiferent de așezare pe pagină, e prima impresie, numai că vine mereu altceva, poziționarea grafică e mic copil, poienul e multiplu, zeu cu multe brațe.
Toate se impun, poemele versete, poemele povestiri cu rupturi de ritm, dar cu incantație pe lungime, poemul bocet, poemul satiră, poemul pamflet de-a dreptul, caricat, vezi cum dansează bufonada și în limbaj, poemele actualităților posesive, a turnirurilor verbale ample, a stării de cântec elegiac cum e remarcabilul Cainabel sau biografismul de cămin studențesc, cu moartea unui prieten nebun întru nesupunere, deloc oarbă, dramatic, emoționant, înfășându-l într-un giulgiu poetic pe tânărul Cioclea.
Ființarea lui encre e în dublet cu sang, ca să folosesc simbolurile…, îmbinate clar de poet, puse în oglindire una spre/în cealaltă, cum vestita pereche eros-thanatos are un stabiliment clar de numinosum, de adâncul situat între ele ca interval, ca spațiu al metamorphae-lor, metamorfozelor, căii dao (menționată, de altfel) spre iluminare, firul cel alchimic la îndemână fiind.
Adevărat, postmodernismul este abundent, identitar, dar și multiplu, pulverizat aproape de atâtea personalități asumate, de timpuri și locuri multiple, de fracționări și fețe și interfețe verbale în avalanșă, dar într-un fluid voit antic, de cânturi străvechi, vezi chemările „iliadești”, topica chiar, toate fără să dezbine subiectul care este Poetica, fie și în dublul său aproape concentric, reluat, reversibil, orbital pentru facerea lirismului care putea deveni uscat, dar nu, a apucat să fixeze trăirea cea simultaneizatoare de timpuri și locuri, e viu.
Sigur că fiecare volum conține, autonom, apoi în unitate cu celelalte, nuclee tematice și de motive, ceea ce ordonează antologia de față, o face gravitațională, bazată pe un adevărat principiu de construcție a Poeziei însăși, una ontologică. Nu ca arhetip (sau ar fi unul neclișeic), iradiant în pluralitatea fără stavilă, totuși supusă osaturii poematice în segmente sau pe ansamblu, cu reveniri, cercuri și nuanțe care adună ca într-un desen bine trasat excursul liric, mereu dublu, triplu, etc. Poate fiindcă vechea metaforă e mereu bruiată, un regizor pare să nu-și mai asume semnificația unică la nivel de Suprem, dar ea este redată ca figură de insert, una în mers, expusă, totuși, perpetua mise en abîme, ceea ce mai încurcă o dată cititorul leneș. Chiar armia postmodernistă a intertextului, aluziei, parafrazei, citatului, oricăror trimiteri cărturărești, este deliberat trucată, imaginile și referințele parcă au un miraj al fugii, dar ca în muzică. Tehnica e mai degrabă plurisemantică, iar întreaga antologie nu se construiește întâmplător pluriformă, vezi asta și grafic. E clar o reușită astă metatextură și metaconstrucție, dar e ciudat (dar bine lucrat) că poate fi captată și ca deconstrucție pentru că ruptura de nivel, lingvistic, semantic, evenimențial, un dedesubt aparent haotizat, dar cumplit de legat și urmărit până și în detalii, e un deliciu pentru cine repetă lectura. Dinăuntru se fac semne întru participare, cititorul nu e lăsat fără senzații, fără fantasme, nu devine un neutru, ceea ce înseamnă că textele capătă, în aliajul lor imposibil sau doar de opuse, provocator, un interpret el însuși. Mi-a plăcut această situare înăuntrul poeticii, dar și dinafara ei, totuna cu o transparență rară a universului în nemarginea lui, sfârșită, însă, odată cu litera (un semnal nichitastănescian ar putea să mă aprobe…).
Sunt și situații, scenete încărcate de bufonerie, ca înmormântarea lui Stalin, cu vârful cel mai satiric cu putință, condamnarea oricărei dictaturi. Sunt și scene ale tinereții sau bătrâneții, dar pe tușe dramatice, chiar tragice, cum e dispariția unor prieteni scriitori sau cea a maestrului, cu un oniric aproape de ceea ce am mai spus, de numinosum, cu experiențele limită aduse la suflet și trup scriptural, dar cu un strop arlechinesc, de carnaval, pentru că bocetul nu trebuie să învingă emoția, memoria sau referința la actul concret, obiectual (cum este chiar și cel sexual, cu lumina lui, scriitura, una revelată.
Se nasc, adesea, fulgurații de sens tocmai din contradicții, din pulverizări, ca și din închegări, dar fascinația este dată tot de construcția ca o Poetică dublă în facere, una bulversantă, aproape de o răstignire verbală și de imaginar, sexuală și de hârtie totodată. Textura are ritm și figurație medievală sau și mai veche, totuși nemiloasă, o armă letală situată nu altundeva decât în „creștet”, unul al Poeziei, cea gândită ca un templu, unde psalmodierea cântărilor/poemelor se face într-un timp, unul la vedere, și un loc anume, cel în care pătrunde revelația. Ah, Templul pentru Indor iar e la îndemână cu orificiul proiectat să capteze lumina la miezul zilei, una distribuită, ca și la GP, peste cruce, isusic explicit la EGP, în reflectare/dublare/circuit/reversibilitate.
Sigur că luarea în răspăr e abundentă, apare şi în momentele sacrului sau scenelor sexuale și de hârtie vibrante, totdeauna purificarea se face, însă, în dublul lor, Poetica pe viu, una cu o față concretă, alta simbolică, de re/prezentare.
Aș spune că există multe poezii care fac de-a dreptul demonstrația câte unei hierofanii, în ciuda imaginarului tușat în carnalitate, dar una care primește oficierea, totuși, cum ar fi chiar lumina divină, prezentă la asemenea moment.
Antologia reușește acea stare de incantație, indusă de ritm, de cadență și nu poți să te rupi din ea decât odată cu… rupturile de frază, de formule bruiate înadins, de lirism și antilirism, de intertext și citat și text propriu, carnal sau spre metaforic împins, ca și cum ai citi totul în circuitul vaselor comunicante cu propria respirație.
Interfața grafică e doar o fentă artistică, ea ascunde multiplele stratificări de stări, oameni, locuri, evenimente, în fine trăiri în care coexistă mereu imposibilul, fie și prin continua reflexie și reflecție, dar să nu uităm intertextele, ținte bătute într-o Poetică deloc moartă, dimpotrivă, accentuat fulgurantă, sclipitoare, artizanală sau primită cristic, dăruită printr-o accedere la puritatea făcută din atâtea impurități, dar într-o construcție etajată, adâncită și condusă spre numita cadență de cânt vechi, una care te fură. Nu poți participa la facerea poemului fără ea, te cuplezi la ritm și la urmă ai drumul parcurs cu pluralități, de momente, texte, referințe, pamflete sau evocări empatice foarte, într-o formulă de poem plural, dar unitar în arhitectura sa.
De aici, prezența împreună a unor teme și motive în oglindire reciprocă, la fel cum reversibilitatea duce și aduce un continuum transparent, la vedere fiind și textul/actul în nașterea/facerea lui, și semnificația, în iradierea sa. Femeia-Poetica, de pildă, sunt în reflectare totdeauna. Între ele acordul dă o altă figură puternică, cea a intervalului, cu toate ale lumii, concrete, dar i-luminate, sfințite și în exponatele ei așa de neînțelese, de unde și invazia de poeți, citate, referințe memorabile, scurtcircuite cărturărești, cum ar veni. Cei patru poli coexistă, chiar și rebelul satiricon. Între poli referințele sunt umblătoare, circuitul este continuu pentru că reflectarea este continuă, așa că duetul, de exemplu, Femeie-Poetică, este drum bătut cu concrete expuse, ca și semnificațiile texturii/poienului. Numai aparent se opun întrucât până și parabola sau alegoria au viață ca modelul Maldeștam. Concretul este ca Leda, pătrunsă de momentul hierofanic, lingvistic-trupesc, așa cum avem atâtea exemple, chiar și pornite de la livresc.
Aș exemplifica cu poemul fluviu Apa 3D, unde o Pieta sau un ochean barbian tresare în alt context, îl absoarbe, îl poartă sous le pont… cu versuri celebre, cu proverbe latinești, cu „unde” referențiale care capătă aspect de concrete, devenind palpabile, trăite, ondulate ca apa cea curgătoare, dar prin asta stabile, sacralizate cu fluviul cel la îndemâna poetului. Chiar și arhaismele sau versurile folclorice sau argoul au acest comportament poeticesc, contribuie la facerea și desfacerea continuă a poemului fiindcă nu e vorba, antologia o demonstrează, de volume fără cheie comună, ci de unitate de-a lungul și de-a latul poeziei stratificate a lui EGP. Iar dacă dăm, odată cu amplul și excelentul poem/volum în mai multe bucăți, Cel bătut îl duce pe cel nebătut, evident o mare parabolă a condiției umane la vremuri tulburi, posesive peste poate, de oglindirea scripturală în poem originar – poem revizuit este tocmai pentru a nota că variația nu anulează nici construcția, nici părțile, întrucât gemelaritatea este întru întregire textuală.
Extraordinară ideea mersului în straturi, om peste om peste om, cu unica îmbrăcătură, Poezia, ceea ce o proiectează, definitoriu, spre portul textual care definește, la nivel de concrete(țe), un limbaj unic din multiplicitatea, până și aceea biblică, dar anume într-o cadență, un mers din sens în sens. La orice nivel existențial ai fi, dedesubtul greutății sisifice, deasupra ei sau la mijloc, drumul e trăit deopotrivă în limbaj ca stare de golire, de desemantizare, dar și asta e tot o sisifică, doar că într-o așa de mirabilă alegorie a celor trei drumeți într-ale vieții încât „statuia” împietrește în condiția/limita ei. Totdeauna va fi un sătul, și de existență, ca și un nesătul, ca și un mijlocaș, toți, însă, având la îndemână doar limbajul/îmbrăcămintea și pentru ea își pot schimba rolurile, dar (nu) se pot mântui, (nu) pot accede decât la parcurs/viață cât timp se supun unei condiții așa de profane. Ideea este că tocmai calea, în partea revizuită a poemului, de fapt una, totodată, independentă, pe care se face și figurație burlescă, vezi săgeata la mineriadă, poate fi dreaptă sau nedreaptă, omul se supune și limbajului, dar fără să/l ducă spre mutație, spre împlinirea lui cât timp rămâne în schema golirii, a vremurilor cu ierarhie contrafăcută, murindă. E de-a dreptul emblematic și personajul, acel cainabel, dual în esență, cu bocet memorabil că jumătatea este înmormântată și plânsă pentru a situa singurătatea în trupescul împărțit de roluri destin, cu tragedia asta a eului care își distruge dublul, alter-ul fiind, însă, unul asumat întru o singură identitate, compusă oximoronic:
„…fratele meu cainabel mai singur ca dânsul nu-i nimeni el-este-cu-un ochi-de-apă-cu-unul-de-foc-cel-de-apă-stinge-pe-ochiul-de-foc”.
La același nivel simbolic și concret totodată găsim exact între variantele poemului drumeț și parabola răstignirii, Figură în repaus, alcătuită din adevărate versete, în care un detaliu, gaura din palma isusică, este adevăratul personaj, unul concret, celălalt simbolic, firește, dar niciuna dintre ele nu stau separat, se văd una în alta, dar pe traseul purificator în care mai întâi este faza dizolvării, apoi a coagulării, ca înălțarea în lumină/revelație să fie împlinită. Poemul ar fi de citat în întregime. Accederea pe cale se împlinește, dar felul în care dispar în gaura din palmă toate ale lumii e demn de un scenariu apocaliptic, viu, nevăduvit nici măcar de ironie (Mână-Spartă, se auto/definește Isus), colaj perpetuu la EGP, mereu neconvențional. Poetul mănâncă din real cum mănâncă din vers, din citate, din fluxul și refluxul poienului, cu artă.
În ce privește memoria livrescă, aceasta joacă un rol puternic de lansator sau relansator textual, poemele sunt demarate sau împinse spre cititor într-o cadență a cânturilor, și după apeluri, cum scriam, „iliadești”, cronicărești, de învățături, vezi după Neagoe Basarab, fie după fragmente din biblie, texte clasice, bine cunoscute, etc. Poetul intră cu ușoare valuri în aria ecoului, citatului, aluziei referențiale, dacă și Femeia-text limită devine o materie primă, cum o și definește la un moment dat, pulsândă și prin trăirile acestea carnale, de sânge, dar de Poetică, de Facere scripturală.
Poezia dualității ar fi de citat în poemul Eva-n taina Genezei din voia Lui mâinilor mele deschisă ca un evantai; a se zări și cuplul Femeie (reală)-text/limbaj, pentru că ea este întru „inițierea în versificație mâna ei mică de gheață i-o strâng/ numărându-i falangele, versuri din tanka și un haiku…”. De fapt, în această stare a întrelui, a intervalului, unde Femeia concretă e făcătoare de limbaj sacru, reflexiv, este vizată însăși Poetica, și aici ar trebui citată poema, căreia personal îi zic chiar a Facerii, într-un exercițiu liric de performanță curată, grupajul „6.” din poemul numit mai sus. Cosmogonia e aici la vedere, și cu stâlpul axial, dar și cu fenta finală, de impas/uluire scriptural/ă, asta după ce deja s-a reușit figura(rea) (genez)ei: „-în absența cuvântului (meu) potrivit, scriu și eu-poezie”. Poetul stabilește la tot pasul asemenea moment de accedere, de hierofanie, pentru ultima o poemă ca stihiră ar fi suficient de relevantă, dar trezirea iluminatorie, scripturală și piezișă, vine tot în duet cu realul cel mai… vizibil profan. Iată incipitul poemei:
„jaluzelele- fața mea e-o răzătoare prin care se dă chipul lui dumnezeu,/ de lumină strecoară vecernia/ în caiet liniindu-l cu dungi de penumbră-n mișcare, pe care le pipăi/ cu buricele degetelor ca un orb (s.n.), scriu pe linia stingerii, oblic cu graba…”.
De altfel, în ultima parte a poemei revizuite/reformulate, Cel bătut îl duce pe cel nebătut, tehnica mise en abîme, cudrumul-panglică de scris, face plonjarea în poem/scrisul-trup, cu numita, și de poet, parabolă: „stau și ascult eu al treilea, ce pot să le spun? ce parabolă? ce ars poetica…?”, în aceeași fentă a impasului, și el de sfârșit de lume (scrisă!?).
De altfel, pe cale simplă, dar cu inserturi livrești, ca și în scenarii baroce, adesea spectaculoase, antologia stabilește un traseu inițiatic, dar cu un solve care constă în explozii verbale la limită, întrupări adevărate, cu momente evenimențiale, cum sunt cele erotice sau de înmormântare-comemorare, cu ludicul sau satiricul la îndemână, cu strângeri și deznodări ale clipelor în nudul lor, realul, dar în care coboară sacrul și se instalează accederea prin scriitură la o coagulare a temei, SanG d’encre, în ipostaze ca cele ale Femeii-limbaj poetic. Toată poezia lui Emilian Galaicu-Păun este, de altfel, o hierofanie.
În acest fel, îndrăzneața sexualitate, dezvelită, are la limită dramatismul ei, cuvântul deodată sacru. De aceea, nu experimentul grafic sau topica impun, ci trezirea în textură, revelația subtilă sau de-a dreptul expusă de numitul „caleidoscop”, fiindcă și acesta e tot o figură a facerii/poeticii, cu orbul văzător și… grăitor.
Ritmul de cântare vechi nu mai arată pe total așa de bruiat de livresc, invocație, citat etc. fiindcă nu se oprește curgerea textului datorită permanenței oglindiri celor două… entități, componente ale compusului textual. Prin urmare, avem și ritm și limbaj și exponate trupești și evenimente și concretul-simbol în întrepătrundere și reversibilitate. Dar amândouă se desfășoară în plinătatea lor, coexistă, nu se anulează, calea e duală, dar rămâne alchimică. Este vorba de o alchimie a pluralului, lemn lucrat, stâlpul cel isusic. Punerea în scenă a însăși crucificării, dar pe baza unui detaliu, gaura din palmă, este un exemplu că textul lui Emilian Galaicu-Păun oferă două figuri/chipuri într-una/unul, și dacă alter-ii se adună pe cale e însăși re-facerea unei identități, Poetica multiplului. Fixitatea poienului, în materialul său, textul, este cuplată cu fluiditatea epic/scenică, într-o incantație care te seduce, fie că volutele sunt ample, fie că sunt contorsionate sau pulverizate, fie că sunt chiar suprarealiste ori avangardiste, postmodern sau modern, poemul pare un anarhetip, cum ar spune Corin Braga. Galaicu-Păun se instalează în poezia românească de vârf.
Emilian Galaicu-Păun, sanG d’encre, Editura Cartier, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Emmalee Couturier / Unsplash
scrie un comentariu