„Tăcerea tobelor”, de Hanna Pylväinen, apare peste câteva zile la Editura Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, iar traducerea din limba engleză este semnată de Domnica Macri. Romanul a fost finalist în 2023 la National Book Award şi se află în curs de traducere în peste 20 de ţări.
În 1851, în nordul îndepărtat al Scandinaviei, comunitățile sámi de crescători de reni se găsesc la răscrucea dintre vechile lor tradiții și noile mișcări religioase care transformă regiunea. În centrul acestei lumi se află Ivvár, tânărul fiu al unui păstor respectat, rămas să poarte singur povara unei turme tot mai împuținate, după ce tatăl său își dedică viața credinței. Moștenitor al unei lumi în care omul și natura respiră la unison, el privește cu neîncredere schimbările care se apropie din sud, odată cu negustorii, coloniștii și predicatorii. Întâlnirea cu Willa, fiica pastorului Lars Levi Laestadius, zis Lasse Nebunu’, îl aduce în contact cu forțele spirituale și sociale care remodelează existența comunității sale. Amplă frescă istorică, meditație asupra credinței, apartenenței și pierderii, dar și o tulburătoare poveste de dragoste, Tăcerea tobelor reconstituie destinelor unor oameni care încearcă să-și găsească locul între datorie și chemările inimii.
„Tăcerea tobelor se înscrie în tradiția marilor romane ale lui Thomas Hardy. Hanna Pylväinen înțelege, precum marele romancier englez, cât de scump se plătesc schimbările istorice și personale și privește fiecare personaj cu o extraordinară generozitate.“ The Guardian
FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ
Învelitoarea cortului se dădu la o parte și se ivi un chip înfășurat în broboade și cu o căciulă de blană deasupra. Chipul era roșu, un luciu nesănătos de fruct copt, ud de zăpadă și de sudoare. Era fiica pastorului, cea care îi făcea ochi dulci lui Ivvár.
— Ziua bună, spuse ea, încercând să pară în largul ei, dar gâfâia și probabil îi obosiseră picioarele, pentru că abia reuși să se lase în jos, ca să încapă pe sub învelitoare, și aproape că trase tot cortul după ea, apoi se împiedică, răsturnând crengile din fața intrării, și se așeză lângă foc, pe aceeaşi parte cu mătușa lui Risten. Se vedea bine că pusese pe ea tot ce avea, pentru că se mișca cu rigiditatea cuiva îmbrăcat prea gros, cu haine care nu-i dau voie să se aplece, iar când își dădu căciula de pe frunte, părul de dedesubt alcătuia un cuib înghețat. Era o jale să te uiți la ea.
— Avem cafea, zise mama, de parcă era lucrul cel mai firesc să te afli la o zi depărtare de locul de iernat și la cel puțin două zile de târg și să te trezești cu necunoscuta asta, în mormanul ei de haine bocnă.
Respirația ei se împrăștia peste tot, de jur împrejur, iar ea le zâmbi vag și încuviință din cap.
— Eu sunt Willa, spuse, dar nimeni nu răspunse nimic. Își desfăcu stingheră haina și își întinse picioarele. Părea gata să leșine. Clipea des, iar părul i se dezgheța și îi picura pe față. Poate m-ați văzut în sat, în târg, adică… sunt… pastorul e tatăl meu, îmi pare rău că vă deranjez, reuși să zică. Vorbea prea tare și prea repede.
— Poftim, spuse mama lui Risten și îi găsi niște brânză și carne uscată, umplându-i poalele înghețate cu de-ale gurii. Willa încă respira cu greutate.
— N-am dormit de două zile, zise ea, râzând.
— Risten, zise mama ei, du-te și adu niște zăpadă.
— Încotro te îndrepți? întrebă Risten, încercând să se întoarcă spre Willa.
— Risten, zise mama. Zăpadă.
Risten ridică marginea învelitoarei de pe cort, deși nu la asta se referise mama ei, și trase înăuntru niște zăpadă pe care o puse într-un vas și i-l dădu Willei.
Willa se uită la zăpadă.
— Freacă-ți mâinile cu ea, îi explică Risten, n-ai voie să te-ncălzești prea tare, prea repede.
Mama ei fu cea care se aplecă spre Willa și îi luă mâinile. Îi scoase mănușile și se uită la degete, care erau unul roșu, unul alb. Clătină din cap și luă zăpada și începu să le frece și să le tot frece.
— Picioarele, repede, zise mama, grăbește-te, iar Risten se apucă, îndatoritoare, chiar dacă cu oarecare resentimente, să-i desfacă ghetele, iar când nu reuși să-i dezlege șireturile, scoase cuțitul de la cingătoare și tăie gheața de pe ele, apoi trase și se desfăcură. Scoase trei rânduri de ciorapi de lână, toți înghețați, și spre groaza ei, unul din degetele mici era cenușiu și nu avea nici urmă de roșu. Risten se uită la mama ei și mama ei se uită la deget, dar nu spuseră nimic. Era straniu să țină în mână piciorul Willei… era prea intim.
— Pot eu, zise Willa, încercând să-și atingă degetul mic de la picior, dar nereușind. Pot.
— Fii serioasă, zise mama.
— Aaau! făcu Willa, trăgând aer în piept. Respira scurt. Doare, zise, aaau, ce doare!
— E bine dacă doare.
— Da, e bine, zise Willa, dar expresia o contrazicea. Durerea era evidentă; în timp ce gazdele îi frecau mâinile și picioarele, trupul i se contorsiona, ba își trăgea piciorul, ba tremura toată. Mă doare și să plâng, zise ea, mă frig lacrimile. Râse, cu un soi de grimasă imobilă. Aaau! făcu, mă dor obrajii, mă ard lacrimile pe obraji!
— E rău acum, zise mama, dar în câteva ore o să fii ca nouă.
— Și degetul mic? întrebă Willa, căutând să vadă dacă se ivește vreo minciună pe chipul mamei lui Risten. Of, e cenușiu, adăugă. E de rău, nu-i așa?
— Nu e negru, zise mama. Doare?
— Cred că da, răspunse Willa, dar nu sunt sigură de unde vine durerea, tot piciorul mă arde. Apa topită din păr i se scurgea pe gât.
— Unde te duci? o întrebă Risten direct, știind că e nepoliticos, dar neputându-se stăpâni. După ce te încălzești, adăugă ea.
— N-o necăji cu asta, zise mama ei. Las-o în pace.
— Știu că am greșit să schiez cu atâtea lucruri pe mine, zise Willa, dar am încercat să le iau pe toate.
— Unde te duci? întrebă Risten din nou.
Nu-i vorbea cu răutate, dar nici amabil, și își dădea seama că se poartă de parcă Willa e un copil și trebuie să i se explice încet, ca să înțeleagă unde a greșit și să ajungă singură la concluzia evidentă.
— Am crezut că, dacă merg tot înainte, nu se poate să nu dau peste cineva… Știu doar unde încerc să ajung.
— Călătorești de una singură?
— A trebuit să merg fără să mă opresc. Asta e situația.
— Cafeaua e gata acum, zise mama. Cred c-ar trebui să bei. Îi dădu Willei cafeaua, pe care i-o turnase în guksi-ul ei. Willa o cuprinse cu mâinile în întregime roșii și o sorbi cu o ușurare greu de privit. Dacă aș putea să ajung, măcar… dacă ați putea să-mi arătați în ce direcție s-o apuc, zise ea.
— Unde încerci să ajungi? întrebă mama lui Risten.
— La Kilpisjärvi[1], cred, zise ea. Da, adăugă, dând din cap, cred că la Gilbbesjávri.
Ochii ei priveau în depărtare, de parcă își imagina Gilbbesjávri ca pe un loc minunat. Într-un fel chiar era. Se afla la un fel de răscruce de drumuri și pentru coloniști, și pentru sámi, pentru că de acolo puteai s-o iei drept printre munți până la mare, pe un drum format natural pe vechile văi. Era un loc care ieșea în evidență – spatele lat și mătăhălos al muntelui Saana oferea un reper inconfundabil –, așa că fusese propice pentru negoț; vara, finlandezii stăteau pe marginea drumului și încercau să-ți vândă cereale, iar uneori veneau și rușii, iar hala se transforma în tavernă ad-hoc. Într-un fel, Gilbbesjávri era ca un teritoriu al nimănui pentru că, deși se afla în Finlanda, la doi pași spre vest era Suedia și la doi pași spre nord era Norvegia –, genul de loc unde nu știi niciodată precis ce limbă să alegi când intri în vorbă cu un necunoscut.
— Și la Gilbbesjávri ce crezi c-o să găsești? întrebă Risten. Încercă să facă întrebarea să sune cât mai drăguț.
Willa se prăbuși. Risten nu mai văzuse așa ceva în viața ei. Leșinase, presupunea Risten – cafeaua din ceașcă i se vărsă în poală, iar capul îi căzu într-o parte, ca o ancoră, aterizând pe picioarele mamei ei, care făcu ochii mari și începu să o mângâie pe străina aceea pe cap.
— Îi e bine? întrebă Risten. Avusese senzația că Willa o să intre în transă – pentru o clipă, semănase cu bătrânele de la biserică, cu Biettar, de Paște. Pesemne că-i gravidă, adăugă Risten, pesemne fuge de acasă.
— Nu fi grosolană.
— Vreau să zic, de ce altceva ar fugi așa?
— Și ce-are a face cu tine?
— N-am…
Mama ei se întinse pe deasupra Willei, ridică învelitoarea lávvu-ului, mai luă niște zăpadă și începu să o frece pe Willa pe gât și pe față. Willa deschise ochii, dar rămase nemișcată. Se uita în gol, la toate și la nimic.
— Pot să plătesc, zise ea, aproape plângând, de parcă ar fi reluat o conversație întreruptă. Mă luați, dacă plătesc?
— Să te luăm unde? întrebă mama.
— Până la mare, răspunse Willa. Duceți-mă la mare. O să fiu de ajutor, n-o să vă încurc. Puteți să îmi dați orice, de făcut curat, de cusut, și fac. Îmi spuneți ce să fac și fac.
Abia rostea cuvintele. Era atât de jalnică, încât lui Risten i se făcu milă, ce viață oribilă trebuie să aibă femeia asta ca să fugă așa!
— Deci nu doar până la Gilbbesjávri? întrebă Risten.
— Ești foarte obosită, spuse mama ei și își petrecu brațul pe după spatele Willei, ridicând-o. Apoi începu să rearanjeze totul, făcându-i Willei loc – nu doar ca să stea jos, observă Risten, ci ca să se culce. Luă chiar și pătura de lână de pe propria ei blană și o puse într-un rákkas, pe care îl instală pentru Willa. Risten își dădu seama că mama ei nu poate să nu facă ce trebuie făcut, orice ar fi nevoie, până la epuizare. Toată lumea trebuie să vadă și să știe ce femeie, și soție, și mamă bună și iubitoare este ea – toată lumea trebuie să mănânce din mâncarea ei și să remarce ce grasă e carnea, toată lumea trebuie să-i vadă broderiile și să admită că altele mai frumos ordonate nu există –, în felul acesta trăiește numai și numai pentru ceilalți. Nu există să spună nu cuiva, cu atât mai puțin Willei, și o să-i ofere Willei mai mult, nu doar un adăpost, ci un refugiu, o să-i dea tot ce are nevoie, ghete, mâncare, o să-i curețe cojocul de păduchi. Risten vedea de pe-acum ce o să se întâmple.
— Cum merge prima zi… zise Risten, neputându-și stăpâni frustrarea.
— …așa merge tot restul călătoriei, completă mama ei veselă, de parcă n-avea nici o teamă de zicala asta și, de fapt, de nici o alta.
[1]. Varianta finlandeză a toponimului.
Hanna Pylväinen este o scriitoare americană de origine finlandeză, născută în 1986 în Statele Unite, într-o comunitate religioasă conservatoare de tradiție laestadiană. A studiat la Mount Holyoke College și a obținut un master în scriere creativă la University of Michigan. A beneficiat de rezidențe la MacDowell, Yaddo și Lásságámmi Foundation, precum și de burse oferite de Lower Manhattan Cultural Council, American-Scandinavian Foundation, Fine Arts Work Center din Provincetown, Princeton University și Dorothy and Lewis B. Cullman Center for Writers and Scholars of New York Public Library. A debutat în 2013 cu romanul We Sinners, distins cu Whiting Award și Balcones Fiction Prize și nominalizat la PEN/Hemingway Award pentru debut. În 2023 publică Tăcerea tobelor (The End of Drum-Time; Humanitas Fiction 2026), finalist la prestigiosul National Book Award și ales Best Book de NPR, Time, Christian Science Monitor, Vox și Kirkus Reviews. Romanul se traduce în peste 20 de țări. Pe lângă activitatea de romancieră, Hanna Pylväinen publică eseuri și articole în reviste literare importante: Harper’s, New York Times, New York Times Magazine, Chicago Tribune și Wall Street Journal. A predat la University of Michigan, Princeton University și Virginia Commonwealth University, iar în prezent predă în cadrul programului de masterat pentru scriitori de la Warren Wilson College. Este considerată una dintre cele mai originale voci ale literaturii americane contemporane, ale cărei romane transformă conflictele morale și spirituale în povești de o profundă forță emoțională.
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Polina Kuzovkova / Unsplash
scrie un comentariu