Legănate de vânt și de legende: „Femeile de la capătul lumii” de Mélissa Da Costa (fragment)

De la autoarea bestsellerului Tot albastrul cerului, avem acum un roman plin de legende maori, care se petrece în sudul Noii Zeelande. „Femeile de la capătul lumii”, de Mélissa Da Costa, este una dintre cele mai noi apariţii din colecţia Fiction Connection a Editurii Trei. Traducerea în limba română îi aparţine Ruxandrei Chiriţă.

Mélissa Da Costa este în ultimii ani printre cei mai bine vânduți autori în Franța şi a primit Premiul Babelio 2023 la categoria literatură franceză.

„Un roman captivant, impregnat cu legende maori și presărat cu descrierile unor peisaje extraordinare.“ - Le Journal de Québec

În extremitatea sudică a Noii Zeelande, în inima naturii sălbatice, trăiesc Autumn și fiica ei, Milly. Pe acest ultim bastion de pământ înainte de Oceanul Antarctic și de Polul Sud, ele administrează campingul Mutunga o te ao, „capătul lumii“ în limba maori. Autumn și Milly sunt inseparabile, până în ziua în care sosește Flore, o tânără pariziană în căutarea izbăvirii. Bântuite de trecut, dar legănate de vânt și de legende, aceste trei femei vor învăța să se cunoască, să se ierte și să se iubească.

„Este greu să nu te atașezi de aceste personaje și să nu le urmărești traiectoria în încercarea de a recăpăta controlul asupra propriei vieți.“ - Lire Magazine Littéraire

Mélissa Da Costa s-a născut pe 7 august 1990. A urmat studii de economie și management, apoi s-a specializat în aromaterapie, naturopatie și sofrologie. Tot albastrul cerului (Prix Alain- Fournier 2020), romanul său de debut, a cunoscut un succes impresionant. Au urmat Zilele ce vor veni, Un soi de fericire, La doublure, Femeile de la capătul lumii, La Faiseuse d’étoiles, toate bestsellere și figurând în Top 10 cele mai vândute cărți din Franța.

La Editura Trei, de aceeași autoare, au mai apărut Tot albastrul cerului, Zilele ce vor veni, Un soi de fericire și Durerile-fantomă, roman recompensat cu Prix Babelio 2022 pentru literatură.

FRAGMENT

11

În noaptea asta, Flore are coșmaruri în care Paul se aruncă furios în mare ca să câștige un pariu și să încerce s-o țină lângă el. Mama lui Flore țipă că e vânt puternic și sare în apă ca să-l aducă la mal. Se îneacă amândoi, trupurile lor umflate sunt aduse de maree, așa că Flore trebuie să semneze actele lor de deces și să le trimită ca recomandate, dar tatăl ei urlă să nu semneze nimic. Totuși, chiar în miezul turbulențelor, al acestor ima­gini îngrozitoare, al acestor gemete înfundate, există un ghem de căldură lângă ea. Milly n-o părăsește, nu-i dă drumul, iar la ivirea zorilor, o trezește absența căldurii ei, a prezenței ei. E încă noapte, dar în cameră pătrunde o lumină rece, argintie. Ora albastră. Cea care ampli­fică totul, care purifică totul. În acest halou cețos, Milly își prinde părul cu gesturi lente, așezată pe marginea patului.

— Unde te duci?

Vocea lui Flore o surprinde tocmai când se pregătește să se ridice în picioare. Se întoarce și o vede săltată într-un cot, cu fața încă marcată de somn, cu buclele încâlcite.

— Mă duc să înot.

Ploaia s-a oprit. Ca și vântul. Tot golful e cufundat într-o liniște profundă. Peste o oră, păsările vor începe să ciri­pească, dar deocamdată viața doarme încă.

— Du-mă să văd pinguinii, spune Flore.

Și privirea îi strălucește deodată, de parcă viața ei depinde de asta.

— Acum?

— Dacă-și petrec noaptea prin tufișuri, intră în mare dimineața, nu?

— Da…

— I-am putea vedea atunci.

Milly se uită la Flore, pare să se gândească.

— Mă duc să pregătesc ATV-ul. Mă întorc să te iau.

Silueta ei se face nevăzută. Flore își lasă iar capul pe pernă. Se înfășoară în plapumă și savurează încă puțin căldura rămasă în așternut.

E prima oară când vede golful atât de frumos, atât de maiestuos și de misterios. Atât de pur și de simplu. Fără nori purtați de vânt, fără burniță, fără cenușiu amestecat cu azuriul, fără vârtejuri în apă. Doar un peisaj autentic, în contraste de albastru și negru. Totul pare încremenit, nemișcat. Totul pare calm.

Milly se grăbește, căci nu trebuie să rateze momen­tul delicat în care pinguinii își vor părăsi cuibul, vor stră­bate plaja de lavă și vor ajunge la mare. Motorul toarce. Iar Flore regăsește identic tot ceea ce a emoționat-o cu ocazia primei lor plimbări cu ATV-ul: vântul care se strecoară peste tot, scuturăturile, dar mai ales alinarea, senzația că sufletul își ia zborul, iar trupul se ancorează. Nu știe dacă simte toate astea datorită vitezei, priveliș­tii, perspectivei acestui moment special, prezenței lui Milly. Nu-i pasă. Trage aer în piept cât poate de adânc, până când o doare. După cele petrecute azi-noapte, e ca o mică renaștere.

— Ai avut coșmaruri, strigă Milly ca să acopere vântul.

— Da. Dar s-a terminat.

Își zâmbesc în oglinda retrovizoare, iar Flore înțelege că nu va pleca. Va face o altă învoială cu Dumnezeu în privința demonilor ei. Se va strădui din răsputeri să de­vină altcineva, dar nu va părăsi golful.

După ce motorul s-a oprit, fetele traversează parca­rea, se strecoară tăcute pe cărarea îngustă, mărginită de vegetație. Ajung pe plajă, se aventurează pe suprafața de lavă vulcanică. Milly arată spre un refugiu unde nu vor fi văzute, unde nu vor deranja. Se așază în clipa când albastrul începe să se lumineze și se pregătesc să aștepte. Dar speră că au ajuns la timp. Milly întinde un deget, tăcută. Fiindcă are ochiul format, e capabilă să prindă orice freamăt al frunzișului, orice mișcare în peisaj. Arată spre un punct în tufișuri, iar Flore zărește o mică siluetă neagră, încremenită, care pândește; curând, i se alătură încă una.

— Nu mișca, șoptește Milly.

Dar nici nu i-ar trece prin minte să se miște. E ceva so­lemn să contemple, în habitatul lor natural, acești doi pin­guini care se cred singuri pe lume și care acum înaintează cu mersul lor caraghios, legănat. Unul dintre ei e ușor aplecat în față, celălalt, foarte drept. Când ajung la o băl­toacă, se opresc. Pinguinul aplecat se mărește dintr-odată, își întinde mult înotătoarele și le scutură. Apoi se aruncă înainte. În clipa următoare, se zbenguie în mica baltă, iese și se aruncă din nou. Iar pinguinul însoțitor — mascul, femelă, Flore se amuză imaginându-și că e femelă, mai prudentă — rămâne pe uscat, păzește. Din când în când, își desface agale înotătoarele și își întinde capul spre cer.

— Sosesc ceilalți, șoptește Milly.

Într-adevăr, din frunziș se ivesc alți doi pinguini. Înaintează mai întâi în șir indian, apoi se despart. Unul merge mai repede, se duce direct spre apă. Labele lui ples­căie pe stânca udă. Celălalt își aranjează penele cu ciocul: pe piept, pe spate, se răsucește, nu uită niciun loc. Ceva mai departe, cei doi pinguini din băltoacă stau față-n față. Cu bustul bombat, cu ciocul larg deschis, schimbă vocalize între ei. Flore n-a mai auzit niciodată așa ceva. Sună ca niște trompete.

— N-o să-i mai vezi nicăieri, șoptește Milly. Sunt cei mai rari din lume. Nu-i găsești decât aici, în Noua Zeelandă. Vezi, toți sunt perechi… Trăiesc în cupluri, spre deosebire de alte specii de pinguini care trăiesc în comunități. Fi­ecare cuplu își construiește un cuib izolat, la adăpost de privirea celorlalți. De fapt, dacă două cupluri s-ar vedea între ele, reproducerea ar fi imposibilă pentru ambele. E o nebunie, nu-i așa?

Iar Flore se gândește la Paul și la ea: dacă ar fi trăit în izolare, ascunși de restul lumii, singuri în cuibul lor, le-ar fi mers bine?

— În fiecare primăvară, între jumătatea lunii septem­brie și jumătatea lunii octombrie, aduc pe lume câte doi pui. Părinții clocesc ouăle pe rând. Din nefericire, cei doi pui supraviețuiesc doar în cazul a șaizeci la sută din cupluri. Au nevoie de doi, trei ani ca să ajungă la maturi­tate… E o bătălie greu de câștigat.

— Supraviețuirea puilor?

— A întregii specii. Sunt catalogați ca fiind pe cale de dispariție.

— Ah!

Totuși, în ciuda expresiei grave a lui Milly, fetele nu-și pot ascunde bucuria copilărească, încântarea mută. Căci sunt acum șase pinguini, pe urmă, opt. Fetele nu mai știu unde să se uite. De unde au ieșit? Cum și-au dat de veste? Înaintează cu un mers stângaci, țepeni, nu se lasă distrași. Îi cheamă apa. Pescuitul. Supraviețuirea. Sar cu labele unite peste fiecare bolovan ivit în cale, continuă să îna­inteze. Primii ajunși la malul mării se bălăcesc în spumă, plonjează vioi, ies la suprafață, își scutură înotătoarele, cozile. Dintr-odată, nu mai sunt așa de grăbiți. A sosit ora de aur, iar ei se odihnesc în timp ce ultimii întârziați ies din tufișuri. Pe măsură ce se luminează, Flore îi vede, în sfârșit, mai în amănunt. Remarcă dunga subțire galbenă ce le împodobește capul de la un ochi la celălalt și creasta din pene de un galben-pal ce se întinde până în creștet.

— Hoihos, șoptește Milly. Așa se numesc în maori, „gălăgioșii“.

Și, în timp ce vorbește ea, unu, apoi doi, apoi trei pinguini se îndepărtează înot.

Când soarele trece de linia orizontului, n-a mai ră­mas niciunul pe uscat. Marea sclipește, luminată de un soare care nu știe ce a pierdut: clipa efemeră în care viața a fremătat. Milly se întoarce spre Flore.

— Cum de-ai știut că o să-i vedem?

Îi răspunde un zâmbet enigmatic.

— N-am știut nimic. Am sperat pur și simplu foarte tare.

Are o expresie pe care Milly n-a mai văzut-o niciodată. A dispărut amărăciunea, ironia, respingerea. Zâmbește cu inima, cu o sclipire în ochi și cu niște lumini drăguțe aurii care-i dansează pe față.

Parcarea e și acum pustie când se întorc la ATV. Peste o oră, va fi plină, turiștii vor ajunge acolo, forfotind cu aparatele lor de fotografiat, cu telefoanele lor mobile. Dar deocamdată sunt singure. Își pun din nou căștile, se așază pe ATV. Flore se prinde de Milly. Pornesc de-a lungul falezei ce mărginește golful. Flore strigă în vânt:

— Nu se poate face nimic?

Milly încetinește.

— Poftim?

— Pentru hoihos… sunt condamnați la dispariție fără să se poată face nimic?

Milly dă din umeri.

— Ce-i decimează? Animalele de pradă?

— Nu. Omul.

— Atunci, trebuie blocatul accesul pe plajă. Să fie inter­zisă publicului.

— Problema e omul de pe mare.

De astă dată, Milly e gata să oprească.

— Cauza e pescuitul industrial. Oamenii își aruncă nă­voadele și prind tot ce pot. Capturează delfini, pinguini și alte specii pe cale de dispariție.

— Atunci nu se poate face nimic?

Milly dă din nou din umeri. Își exprimă astfel în­treaga neputință în fața lumii, a cruzimii ei.

— Aici sunt măcar protejați…

ATV-ul prinde iar viteză. Flore se uită țintă la mare, cu puțin din melancolia lui Milly în priviri.

— M-ai obișnuit cu povești mai frumoase…

Autumn se uită la grupul de tineri care-și strâng ta­băra. Corturile au fost demontate în zori, mașinile au fost încărcate. Nu se râde, nu se strigă în dimineața asta, nu se face surfing. Tinerii trec prin fața barăcii, o salută cu un gest din mână. Sunt politicoși.

Cumpără cartea:

Susţine citeste-ma.ro:

Fotografie reprezentativă: Petr Vyšohlíd / Unsplash (crop)