Andrei Crăciun (născut în 1983) este poet, prozator și ziarist. Totodată, este doctor în științe politice la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, cu o teză despre activitatea politică a lui Panait Istrati. Dintre romanele sale amintim: Aleea Zorilor, Și fericirea era obligatorie, Turbo, Cioran. Ultimul om liber, Bilili, Prietenul visătorilor și al învinșilor, Nomadul, Viața de apoi a poetului, Junior, iar dintre volumele de poezie: Poezii pentru acea necunoscută, Toată poezia lumii, Socrate, mai ai ceva de spus?, Apoi s-a întâmplat viața, Zeii erau fericiți, muzele depravate, Respiro, Vino, Dostoievski, să vezi frumusețea. Cea mai recentă apariție editorială a sa o reprezintă volumul de poeme Și n-ai rămas pe cer, steaua mea, apărut la editura Paralela 45, în anul 2026.
Și n-ai rămas pe cer, steaua mea vine în descendența organică a celorlalte volume relativ recente, atât ca tematică, cât și ca stilistică. Tema principală rămâne nostalgia după nebunia frumoasă a anilor ‘90 – 2000, cunoscuți și ca anii de tranziție de la comunism la democrație, ani descriși pe de o parte printr-o deschidere mai mult decât generoasă la nou, și în special la toate formele de cultură din Occident, iar pe de altă parte printr-o sărăcie perenă și o stare de nesiguranță și vulnerabilitate socială la fel de perenă, ani ce însă au coincis cu perioada preadolescenței și adolescenței poetului, drept care toate cele întâmplate atunci și-au lăsat o amprentă indestructibilă asupra formării acestuia atât culturale cât mai ales emoționale. Altfel spus, acelor ani poetul le datorează primele iubiri, frumoase ca toate primele iubiri, primele contacte cu cultura pop și cu frumoasa nebunie a libertății înțeleasă în fel și chip. Deosebit de relevant în acest sens este poemul ce deschide volumul:
Era desigur 1995 și Jessica Jay mai era și Casablanca era și era vară și tu erai cea mai frumoasă fată din tabăra școlară de la Costinești Sat căsuțele erau de lemn, cerul n-avea stele se auzea marea și promisiunile începeau toate cu pentru totdeauna și abia mult mai târziu venea toamna, abia mult mai târziu venea sfârșitul lumii, dar până atunci până atunci ascultam Casablanca și nu văzusem niciodată filmul și nu trebuia să vedem filmul noi aveam filmul nostru cel mai frumos film din lume cu cea mai frumoasă fată din tabăra școlară de la Costinești Sat mi-ai trimis treisprezece scrisori și mi-ai dat să citesc Viața pe un peron fiindcă eu chiar am rămas pe acel peron era vară, anul 1995, și ar fi trebuit să alerg să alerg, să alerg, să alerg, să prind din urmă trenul accelerat care te ducea în restul vieții tale departe de mine, departe pentru totdeauna și abia mult mai târziu a venit iarna și nicio scrisoare n-a mai venit mulți ani după aceea am intrat în cafeneaua aceea chiar în cafeneaua aceea din Casablanca și te-am așteptat și acolo să te întorci la mine cum te-am așteptat în toate cafenelele lumii și tu n-ai intrat în niciuna și era vara lui 1995 a kiss is still kiss in Casablanca nici Jessica Jay se povestește nu a existat cu adevărat întocmai ca restul vieții noastre era o voce generată artificial și ar fi trebuit să știm să ne oprim acolo să fie pentru totdeauna vara lui 1995 și să fim atât de fericiți încât să nu avem nevoie de niciun alt cuvânt, nici de încheiere, fată albastră nemuritoare
În ceea ce privește stilul, aș spune că Andrei Crăciun nu mizează într-atât pe metafore alese și nici măcar pe asocieri surprinzătoare de imagini sau de cuvinte, ci mai degrabă plusează foarte mult pe cartea senzațiilor, a sentimentelor, a stărilor și a emoțiilor pe care le induce foarte ușor apelând la trucul vechi, simplu și imbatabil al sincerității atât cu sine însuși cât și față de cititori. De altfel, poetul însuși își asumă pe deplin această tehnică, și, mânat inclusiv de transparență, o și declară într-o manieră pe care o putem presupune declamatorie, într-unul dintre poemele din acest volum:
Eu nu vreau poezii pretențioase, nu-mi trebuie eu vreau cuvintele cele mai simple cuvintele tuturor oamenilor doar cu ele, cu sânge și nostalgie îmi scriu opera antumă sunt pentru o poetică a firescului arta uitată a vieții povestite pe înțelesul oricui eu vreau să ne întoarcem să ne întoarcem cu adevărat de unde n-ar fi trebuit să plecăm sau măcar să ne prindem din nou trecutul cum prindeam altădată bulgarii la antenă, cu purici, cocoțați pe blocuri pitice fără lespede, fără mormânt, fără smarald fără romantism și amor și cireși înfloriți fără heruvimi, serafimi și fără mângâiere.
Finalul acestui poem ar putea să deranjeze firile bigote, respingerea din ecuația vieții a puterilor îngerești sunându-le ca o declarație de război la adresa transcendenței și prin extensie la adresa divinității. Nimic mai fals. Andrei Crăciun nu se războiește în poezia sa nici cu divinitatea, și cu atât mai puțin cu mesagerii cerești ai acesteia. Versul mai sus invocat nu spune altceva decât că, pentru el, doar poezia și melancolia, care se întâmplă mereu aici și acum, prin aceasta înțelegându-se strict clipa prezentă, fac durerile pricinuite de succesivele pierderi, de oameni dragi, de amintiri, de întâmplări la vremea lor extatice, îndurabile (termen de altfel „brevetat” de același Andrei Crăciun, printr-un volum de proză scurtă apărut cu ceva ani în urmă). Altfel spus, salvarea din durerea atroce a amintirilor ce nu pot fi retrăite, vine doar prin poezie, nostalgie și bineînțeles, prin iubire, care nu poate exista decât la timpul prezent, la prezentul veșnic, după cum se va vedea și din poemul minimalist ce închide volumul:
Apoi am lăsat mări și țări între noi oameni și întâmplări, micile bucurii și marile tristeți și dealuri și văi și oceane și continente și zile și nopți și luni și ani douăzeci de ani, treizeci de ani iar la sfârșit tot te iubesc.
Așadar, cu noul său volum de poeme, având și un titlu foarte romantic, Și n-ai rămas pe cer, steaua mea, ce trimite, de fapt, la un vers al poetului rus Serghei Esenin, Andrei Crăciun ne propune atât o revizitare nostalgică, prin intermediul poeziei, a anilor ‘90 – 2000, cât și o reconsiderare a conceptului de melancolie, ca unică poartă spre retrăirea, atât la nivelul minții, cât și a sufletului, a momentelor esențiale din trecut, a momentelor care ne-au marcat, ne-au format, ne-au iluminat, ne-au transformat în cei de astăzi. Și, desigur, sugerează, sau mai bine spus, reiterează și repune accentul pe ideea capitală că iubirea este singurul antidot pentru orice durere.
Andrei Crăciun, Și n-ai rămas pe cer, steaua mea, Editura Paralela 45, anul publicării: 2026, nr. pagini: 80
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu