Pentru că timpul fiecăruia este foarte preţios, pare că tiparul clasic de recomandare – cronică, recenzie sau cum vreţi să numiţi textul în care se analizează cu atenţie o carte – este depăşit. E greu să câştigi un cititor online cu articole de genul celor care apăreau în unele reviste literare tipărite acum câteva decenii. Şi când vine vorba despre cronici/recenzii, nu este vorba numai despre timp.
Discuţia, mai largă, vizează şi felul în care este recompensat cronicarul (al cărui timp contează la fel de mult ca al cititorului), dar şi relaţia edituri-publicaţii/site-uri/bloguri, mai mereu în dizarmonie. Până şi credibilitatea unor voci are de suferit mergând pe vechea formulă – mulţi acuză existenţa unor tabere sau găşti ori a unor contraservicii (tu scrii despre mine, eu scriu despre tine). Şi altele.
De aceea, caut formule noi prin care să „vorbesc” despre ce citesc. Iată acum o selecţie din ultimele mele lecturi: trei cărţi din literatura română contemporană, toate publicate la Editura Polirom. Fiecare carte, cu impresii la cald, de tip crochiu, cu unul sau două citate care ar putea prezenta interes. Sper ca o astfel de modalitate să vă schimbe măcar puţin perspectiva asupra titlurilor prezentate.
„Zaruri şi minuni” de Adrian G. Romila
Prima carte de la acest autor pe care o citesc. Mi-a plăcut mai ales că are o varietate mare de teme și te duce în lumi mai vechi sau mai noi, dar și pentru că scriitorul inspiră forță prin lexicul său bogat. Cred că eterogenitatea textelor este impresia cea mai pregnantă cu care am rămas, însă şi faptul că, faţă de alţi autori de azi, pare să deţină un accent mai puternic în privinţa notelor religioase ori spirituale.
E clar un scriitor care nu trebuie ocolit. (nota 4 din 5)
Şi iată începutul unei proze:
„Venise să-l vadă, că era bătrân şi inima-i putea face surprize oricând, să-i aducă medicamentele, să-i facă ceva curăţenie prin apartament şi să caute „nişte” chestii, cum zisese, pe care să le ia, el oricum nu mai avea nevoie de ele.” (Ceştile de cafea de la mama)
Cumpără cartea:
„Media aritmetică” de Filip Florian
M-am gândit prima dată la Anne Frank. La ce altceva, când dai peste un sublocotenent de artilerie urmărit de comunişti şi de securitate, care scrie în podul unei case despre tot felul de chestiuni care i-au determinat destinul?
Apoi, m-am gândit şi la curajul lui Filip Florian de a scrie azi, când temele grele, serioase, sunt greu de vândut, despre cum a ajuns acum aproape un secol România sub mâinile comuniştilor şi ale ruşilor. De fapt, m-am gândit la câtă lume mai citeşte aşa ceva azi, cu răbdare şi înţelegere.
Şi că tot am pomenit de răbdare, da, e nevoie de răbdare şi de un anumit tip de cititor. Stilul uşor repetitiv al lui Filip Florian devine monoton şi apăsător, şi de fapt este, nu-i aşa, felul de a povesti al sublocotenentului său izolat în podul casei. Sunt multe fragmente care vin clar din partea unui maestru, o literatură high class, însă am întâlnit şi zone în care mi-am zis că nu mai vreau ca naratorul să lungească frazele prin reformulări. Chiar şi el scrie că bate apa-n piuă, dar eu aş fi preferat să nu o facă şi să taie – eventual să pară că graba, oboseala sau alt factor extern fac mâna nesigură.
Un pic dezamăgitor, însă un roman complex, muncit enorm, care merită atenţie. (nota 3 din 5)
„...când am auzit râsul Liviei şi când i-am descoperit ochii, m-am aruncat în valuri pe loc, chiar atunci şi acolo, la Severin, într-o mare care nu exista, dar care vuia puternic sub stânci, deşi în jur nu se zărea nici o stâncă.” (pagina 167)
„Sincer să fiu, lista mea din ajun mi se pare scurtă şi seacă, cu adevărat telegrafică, pentru că de data asta nu m-am mai pierdut prin bălării şi hăţişuri, n-am mai bătut câmpii şi n-am mai tăiat firele în patru.” (pagina 255)
Cumpără cartea:
„Pe unde înoată urechinii” de Lucian Dan Teodorovici
M-a surprins şi mi-a plăcut „Pe unde înoată urechinii”, mai ales că habar nu aveam ce sunt aceia „urechini” 🙂 O temă grea – vechea discriminare existentă peste tot în societatea românească faţă de rromi – tratată într-o manieră ingenioasă, deşi nu chiar originală. Vocea copilului s-a mai făcut de atâtea ori, dar nu cu un astfel de accent. Aşa, vezi că se poate povesti despre urmările unui accident tragic şi cu umor şi isteţime de copil atent la detaliile societăţii în care creşte. Clar, am citit romanul lui Lucian cu senzaţia că mă uit la un film. Totul este atât de firesc scris şi de plin de substanţă încât scenele sunt foarte limpezi în faţa cititorului. Şi tensiunea creşte pe măsură ce înaintezi în text, multe personaje sunt memorabile prin ceea ce le individualizează şi le face speciale (emoţionantă explicaţia pentru care unul considerat cu probleme psihice merge mereu cu o mână ridicată şi cu degetele în jos), iar felul în care e abordată manipularea maselor – cu preotul ca vector de opinie – m-a cucerit. (nota 4 din 5)
„Îmi terminasem deja temele pentru acasă, aşa că stăteam pe bancă, în faţa porţii, şi număram norii, căci erau puţini şi parcă se voiau număraţi: fiecare zbura de unul singur, fără să se-agaţe în nici un fel de altul, aşa cum fac de obicei norii, de nu ştii unde se termină unul şi unde începe celălalt.” (începutul capitolului 9)
Cumpără cartea:
Precizare: Notele sunt preluate de pe contul meu de Goodreads, acolo unde încerc să postez mereu la cald despre cărţile citite.
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu