AIO* – un volum hibrid despre libertate și existențialism manifestate prin criza unei clone-android.
„*Tu ești de acord cu toate programele ce rulează în tine?” (p. 36)
„*De ce suntem programați să acceptăm supunerea?” (p. 41)
Volumul AIO* a fost prima mea interacțiune cu autoarea Ania Vilal, dar s-a dovedit a fi una dintre cele mai memorabile experiențe de lectură din acest an. Am plecat la drum fără prea multe așteptări, fiindcă nu sunt deloc o amatoare de SF și nici nu am prea citit ceva din zona aceasta care să-mi placă atât de mult. Cu toate acestea, în volumul Aniei Vilal am găsit acel ceva care să mă facă să dau pagină după pagină, absorbită cu totul în universul oniric construit de autoare.
La suprafață, premisa volumului pare evidentă: o clonă-android își dorește să viețuiască pe o planetă pe care să fie independentă și unde să cunoască intimitatea și autocontrolul; însă, odată pătrunși în lumea distopică în jurul căreia se înfiripă visul de a călători pe o planetă ideală și de a lăsa pradă pustietății planeta Pământ, înțelegem că dezrădăcinarea nu este doar o pretenție vitală, ci devine și o condiție permanentă de supraviețuire.
„Planeta care ar fi pentru mine nu există încă, întâi s-o numesc: Aio.” (p. 34)
„*Nu se oferă suport tehnic pentru dorințe excentrice.” (p. 50)
Începutul volumului surprinde eul parțial intact, încă nesupus în totalitate procesului de duplicare (sau metamorfozare), un ultim-martor al lumii palpabile imprimându-ţi pe retină imaginea mării și proiectând amintiri incolore. Cubul negru este atât enter, cât și exit, iar diapozitivul reprezintă amintirile nevătămate în aceeași măsură în care pune pe masă regulile jocului.
„<<Acesta nu este un poem. Sau s-ar putea, dar în momentul următor. Deocamdată mă așez pe nisip. În față, marea. Deasupra, un cub negru, perfect etanș, plutește în aer. >> Aici poate să înceapă și să se termine totul.” (p. 13)
Deși clona visează la o planetă pe care să aibă totul sub control, călătoria nu face decât să-i reveleze reversul aceleiași monede – ajunge să fie prinsă într-o lume în care autonomia totală este interzisă, unde abuzul emoțional (dacă putem să spunem asta în ceea ce privește o clonă) provoacă o dependență față de perspectiva originalului și unde este mereu subjugată să se reactualizeze, să-și reînnoiască sistemul de operare.
„Este interzis să fii...
(începe mai repede să completezi până nu dă alarma instrumentul de scris neutilizat)” (p. 24)
„Câteodată îmi ling încheietura stângă. Și mușc. Aștept să apară sângele, dar trebuie să-mi reamintesc că nu sunt ea. Din mine pot ieși doar cabluri și fire metalice rupte.” (p. 30)
„Pentru mine, este important să scriu despre amintirile ei.” (p. 34)
Întreaga călătorie nu este decât o continuă pendulare între Lumea din Spate și Lumea din Față, identitatea eului plutind printre resturile originalului, omul în carne și oase, și capacitatea clonei de a executa cu precizie setul de norme și principii impuse de Supraveghetori. Cât despre genul eului nu se poate spune decât că este atât femeie, cât și bărbat, în aceeași măsură în care este prins undeva la mijloc, neutru în fața propriei (in)existențe.
„[...] pot să stau și să aștept
pe mine, pe tine – un
balon care se sparge și
mă trezesc
bărbat
Azi sunt femeie.” (p. 22)
„[Supraveghetorii sunt niște viruși care te vizitează periodic să-ți verifice starea de funcționare. [...] „Te pregătim pentru perfecțiune! Naio te așteaptă mereu!”. Promisiunea unei entități complete îi menține pe mulți într-o stare de euforie mai mare decât teama. Orbirea lor nu are nevoie de ochii proprii. Supraveghetorii se ocupă de tot ce e inconfortabil văzului și de anihilarea progresivă a celorlalte simțuri. Curăță tot.]” (p. 33)
Traiectoria clonei are un scop precis, iar deraierea nu înseamnă automat pierderea absolută a controlului, căci traiectul se restabilește mecanic ori de câte ori este nevoie (un fel de a experimenta dezechilibrul, într-o oarecare măsură, dar fără a putea capitula). Pe Linie totul este calculat cu exactitate, iar fiecare pas spre necunoscut reprezintă o nouă șansă de a (re)vizualiza de la depărtare traiectul parcurs.
Dorința organelor de supraveghere de a avea totul sub control amintește de țintele-cheie ale unei societăți patriarhale – clonei-android nu îi este permis să aibă autoritate asupra propriei identități, fie ea și digitală, fiind nevoită să-și ascundă consemnările, gândurile și chiar și emoțiile departe de ochii supraveghetorilor. Aici, orice intenție de a se compara cu originalul este considerată o infracțiune, iar supunerea reprezintă regula de bază a întregii călătorii.
„*Delete now!
**Mi s-a spus că sunt la al 252-lea cap înlocuit. Să am grijă de el ca de-un ou. Alte detalii nu primesc.” (p. 32)
„*Cel mai bine este să te supui. Puterea este mereu pentru alții, nu pentru tine.” (p. 83)
„*Fii pregătit(ă) să ștergi acest mesaj.” (p. 121)
Identitatea dublă abordată în volum contribuie mult la construirea imaginii de ansamblu și la conturarea paralelei dintre original și clonă. Prezența clonei ne conduce spre descoperirea traiului din perspectiva cuiva care-și dorește să fie liber, stăpân pe propria viață și înconjurat de alții care-și doresc același lucru: o lume ideală, neatinsă de răul distrugător. Pe când prezența originalului nu ne face decât să conștientizăm că nimeni nu poate da copy-paste identității noastre atâta timp cât rămânem autentici, autonomi și prezenți. Iar momentele-cheie care solidifică această întreagă experiență sunt acelea în care umbra originalului bântuie permanent în descendentul clonei.
„*N-am fost niciodată femeia aceea.” (p. 35)
Am ajuns ușor la concluzia că, dincolo de dorința de libertate și dezumanizare, se ascunde o alta, infiltrată fin printre celelalte: dorința de nemurire. Unul dintre motivele-cheie ale întregii călătorii în spațiu este însăși această dorință de a nu fi pusă vreodată față în față cu moartea, de a nu lăsa nici măcar o părticică din corp să se supună degradării și de a nu da voie îmbătrânirii să fie o amenințare pentru omul aflat în amurgul propriei existențe. Fiind o clonă-android programată să se recicleze la nevoie, eul este ferit de pericolul efemerității, întregul său sistem este încapsulat într-un corp metalic, insensibil, care nu cedează niciodată.
„*Înțelepciunea nu poate consola pe deplin lipsa frumuseții și dispariția tinereții.” (p. 77)
Volumul se încheie cu un sentiment de acceptare față de propria identitate. Ultimul poem surprinde eul cuibărindu-se în toată plinătatea corpului, relaxându-se la sfârșitul a toate. Resemnarea apare și ea în momentul în care eul mărturisește că nu poate face față propriei fragilități, că povara tăcerii impuse cântărește mai greu decât orice. În final, corpul cedează sub presiunea perfecționalismului și-și eliberează angoasele printr-un țipăt distrugător de lumi cubice.
Scriitura este fragmentată, lacunară, Ania Vilal clădind un experiment intimist și închegând o pleiadă de emoții intense într-un singur volum ce stă mărturie, ca un diapozitiv, unei crize identitare menite să contopească două entități diferite într-una singură. Aproape fiecare poem conține, în josul paginii, o adăugare (corectură sau explicație) care m-a dus imediat cu gândul la faptul că acesta a fost modul autentic al autoarei de a portretiza haosul, corupția și declinul în care a fost prinsă clona-android pe tot parcursul volumului. Completările voit lăsate (notate cu *, asterisc) propun crearea unei mentalități instabile, nesigure de propria capacitate și manipulate până la epuizare. Chiar și așa, multe dintre profunzimile volumului se găsesc în nucleul acestora.
Revenind la subiectul scrierii cărții, nu vreau să omit un aspect care pe mine m-a impresionat și intrigat deopotrivă – faptul că, la o analiză mai atentă, poți observa că volumul se poate citi și ca un roman de natură since-fiction, având un fir narativ lizibil și coerent. Are expoziție (începutul plasează tabloul spațial și temporal, precum și eul într-o atmosferă relativ echilibrată, deși focul mocnește pe fundal), are intrigă (se prezintă, fără loc de interpretare, dorința arzătoare a clonei-android de a ajunge pe planeta Aio), are desfășurare a acțiunii și punct culminant (călătoria propriu-zisă și, de asemenea, mărturisirea faptului că această călătorie nu a fost decât o simulare a ceea ce s-ar putea întâmpla într-un viitor alternativ/apropiat) și are deznodământ (resemnarea care învăluie cadrul final). Iată de ce, printre altele, acesta este un aspect important care contribuie semnificativ la unicitatea volumului semnat de poeta Ania Vilal.
Încă de la primele pagini, perspectiva abordată în volum mi-a dezvăluit două întrebări recognoscibile, dar atât de dificile deopotrivă – cine suntem acum & cine vom fi în viitorul (foarte) apropiat? Suntem oare suma tuturor ideilor, visurilor, trăirilor și acțiunilor noastre? Vom fi oare doar niște mașinării programate să execute cu o precizie voit umană un set de acțiuni aparent banale? Pentru moment, astfel de întrebări nu-și au locul, căci ar trebui să ne întrebăm altceva acum, adânc ancorați în prezent și perfect conștienți de locul pe care-l ocupăm în lume: cât de liberi & autentici suntem cu adevărat?
„*Poate cineva să afirme cu certitudine că ea însăși nu a fost o copie fidelă a altui om ales?” (p. 88)
„Pentru visul meu de a trăi etern în orice formă doresc, doar eu voi lupta cu adevărat până la os, meticulos.” (p. 107)
Bonus – poemul meu favorit:
„. Nu am nicio amintire caldă între naștere și 6 ani. Nu a mea ca om, ci doar ca un cunoscător al lumii. Prin pipăit atingeam obiecte să le simt textura și să văd ce se întâmplă în mine. Nimic. Copilăria mea a fost o înșiruire de obiecte reci. Auzeam puțin în timp ce stăteam singură în Lumea din Spate, toți se îmbrățișau între ei, dar nu și pe mine. La 7 ani am cunoscut marea și atunci am simțit cu adevărat iubirea cum își aruncă valurile în mine. M-am îmbrățișat singură și am plâns râzând. Ce va rămâne în urma mea va fi o inimă caldă care să topească toată neliniștea.” (p. 104)

Ania Vilal, „AIO*”, Editura Cartex, anul publicării: 2026, colecția Amaterasu (coord. Ramona Boldizsar), nr. pagini: 136
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:



scrie un comentariu