„Varegul” de Flavia Teoc a apărut recent la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză.
Am scris acest roman asemenea unei vânători…
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Am scris romanul Varegul pentru că voiam să dau formă unei idei pe care nu reușisem să o explic până la capăt în studiile mele de până acum: aceea că varegii, războinici vikingi ajunși în Bizanț, au traversat și teritoriul de astăzi al țării noastre. Prezența lor nu poate fi reconstituită printr-o istorie continuă, ci doar prin urme fragile: câteva artefacte, câteva semne, desenele din bisericuțele de cretă de la Murfatlar. Sunt mărturii discrete ale unor întâlniri despre care nu avem aproape nicio altă dovadă, dar tocmai această fragilitate le face, pentru mine, cu atât mai puternice. Romanul s-a născut din dorința de a da o voce acestor urme și de a imagina spațiul omenesc, afectiv și simbolic din jurul lor. Am integrat apoi în structura romanului toate acele povești, întâmplări, istorii și etimologii pe care le descopeream în timpul documentării, dar rămâneau în afara demonstrațiilor și argumentelor științifice, deși aveau o forță aparte. Le-am privit ca pe niște mici comori pe care nu voiam să le pierd. Am simțit că merită o altă viață și o altă formă de exprimare, una în care să vorbească direct cititorului, cu o voce poate mai puternică și mai vie decât cea a unei teorii sau a unei argumentări lingvistice. Desigur, romanul are și o structură narativă care împinge acțiunea înainte și îi trasează limitele. Nu puteam transforma textul într-o demonstrație filologică și să afirm direct că termenul nordic vechi pentru „bătălie”, orrosta, ar avea legături cu grecescul orrestes, sau că vand, cuvântul pentru „apă”, trimite spre latinescul unda, după cum nici istoria lui verden, „lumea” în limbile scandinave, nu putea fi expusă explicit prin raportare la câmpul semantic al latinescului vir, figura bărbatului primordial. În schimb, am lăsat aceste fire să pulseze discret în țesătura romanului. Am lăsat limba greacă să răsară din când în când alături de cea latină, am făcut ca lumea să se constituie sub pașii unui bărbat care înaintează cu hotărâre și am transformat unda într-o imagine călăuzitoare, cea care trasează valurile și însoțește călătoriile personajelor mele.
Firele narative se ţes, aşadar, din însăși mișcarea scriiturii, mai degrabă decât dintr-un plan prestabilit. La un moment dat, textul însuși a început să pulseze într-un ritm propriu, căruia încercam să mă adaptez și pe care încercam să-l surprind. Nici faptul că unul dintre personaje este vânător nu mi se pare întâmplător. Am scris acest roman asemenea unei vânători: urmăream pulsul poveștii, încercând să mă apropii de ceva care se lăsa intuit, dar care nu mi s-a dezvăluit pe deplin decât atunci cand am scris ultima frază.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
În privința personajelor, singurul lucru pe care îl știam când am început să scriu Varegul era că povestea se va concentra pe prietenie, și că îmi doream să lucrez cu mai multe destine puse în mișcare de aceeași lume. Povestea varegilor se află, desigur, în centrul cărții. Canut a fost, însă, personajul cel mai dificil de articulat, deoarece concentrează una dintre tensiunile fundamentale ale romanului: instabilitatea ontologică a personajului aflat între două lumi, cea a Nordului medieval, cu Arusul, Iutlanda și Marea Nordului, și cea bizantină, care se întinde de la Constantinopol până la Basarabi, Philippopolis, Sicilia și Ierusalim. Canut nu aparține pe deplin nici lumii din care vine, nici celei spre care se îndreaptă, iar această poziție liminală îi determină atât raportarea la ceilalți, cât și modul în care își construiește propria identitate.
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea — o imagine, o întrebare, un sentiment?
Aș vrea ca la final cititorul să rămână cu dorința de a explora povestea mai departe. Nu mă refer doar la răspunsuri pe care le putem găsi în tratatele de istorie, ci și la locurile care păstrează încă urme de atunci (ferma Fregerslev, topos esenţial în roman, a fost excavată doar cu câţiva ani în urmă), la mâncărurile pregătite după rețete vechi (pe unele dintre ele le dezvălui într-un capitol), la inscripţiile runice din ansamblul rupestru de la Murfatlar, la textele scrise ori transmise pe cale orală în acea vreme, la tot ceea ce poate trezi sentimentul și convingerea că, dincolo de secole, trăim ca umanitate în aceleași coordonate morale, afective și culturale.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu