Atelierele de poezie Mornin’ Poets au luat naștere în anul 2018, la inițiativa și sub bagheta (de dirijor și de magician) a lui Andrei Zbîrnea, ca o extensie a atelierelor de proză, Club Revdepov, coordonate de Simina Diaconu. De la înființare până în prezent s-au desfășurat patru sezoane, trei dintre acestea offline, în Ceainăria LENTE Arcului din București și unul online, dată fiind circumstanța nefericită a pandemiei, care s-a dovedit totuși fericită, în sensul că în ediția aceasta s-au alăturat atelierelor și poeți & poete din afara Bucureștiului. Voi trece în revistă lista antrenorilor care au oferit feedback cursanților în fiecare dintre cele patru sezoane, apoi întrucât lista celor prezenți în antologie este destul de lungă, voi intra direct în miezul problemei.
Primul sezon i-a avut ca antrenori pe: Miruna Vlada, sorin despoT, Svetlana Cârstean, Elena Vlădăreanu și Claudiu Komartin; cel de-al doilea a stat sub auspiciile scriitorilor: Tara Skurtu, Simona Popescu, Romulus Bucur, Lavinia Bălulescu, V. Leac; în sezonul terțiar feedback-urile au fost oferite de către: Iulia Militaru, Cosmina Moroșan, Medeea Iancu, Cosmin Perța și Mihok Tamas; iar pe calea undelor și-au oferit concursul: Andrei Mocuța, Andrei Dosa, Răzvan Țupa și Olga Ștefan.
Antologia cuprinde 20 de poeți & poete, fiecare fiind inclus cu câte trei poezii/poeme. Selecția a avut ca principal criteriu prezentarea în prealabil a cel puțin unui text la ateliere, de către unul dintre antrenori și publicat în Revista de Povestiri. Iar pentru evitarea oricăror discuții stârnite de vreun eventual clasament/punctaj, cei 20 au fost prezentați în antologie în ordinea alfabetică a numelor. Iar pentru a evita și eu aceleași discuții, în continuare voi spune câte una-două fraze despre fiecare dintre cei prezenți, fără a emite sau induce niciun fel de ierarhizare valorică, încercând doar să surprind prin ce anume se remarcă fiecare dintre aceștia, cel puțin prin prisma textelor selectate pentru această antologie.
Andra Berilă, o poetă din zona Focșani-Bacău, având ca primă specializare artistică regia de film, ne propune spre lectură o poezie atinsă pe de o parte de o naivitate asumată, iar pe de alta, de un fel de idealism de sorginte stănesciană (sau cum îmi place mie să spun, nichitiană): „Când mi-am luat în sfârșit viața-n mâini/ am văzut că avea un colț ruginit/ rău/ m-am speriat/ și-acum ce să fac, mi-am zis/ o pun înapoi de unde am luat-o/ și aștept să fie/ mâncată de tot/ și aia e”.
Descălecând tot din sfera artelor spectacolului, Maria Cârstian scrie o poezie personalistă, în egală măsură introvertită și extrovertită, a cărei specificitate constă în primul rând în faptul că este cât se poate de audio-vizuală, ideală pentru a fi transpusă sub formă de videopoeme: „zgomot de mașină de spălat/ mă calmează mă ajută să dorm/ uneori ascult zgomot de cafenea și espressoare/ care huruie/ de ploaie pe cort/ de coaste irlandeze/ de oameni care vorbesc/ unii peste alții”.
Dana Dilimoț se prezintă pe sine ca o novice într-ale poeziei, dar eu spun că „se alintă”, întrucât poezia sa a depășit cu brio stadiul noviciatului, remarcându-se în primul rând printr-o doză serioasă de curaj, atât în ceea ce privește conținutul, cât și sub aspect estetic, aceasta punând pe tapet texte poetice ce pot sta foarte bine alături de cele ale celor mai consacrați poeți din noua generație: „nu am cuvintele necesare la îndemână/ nici palmele tale reci/ să îmi cuprindă spatele/ într-un subsol sordid desfac magnolia din folie/ pot să te privesc în timp ce te atingi?/ pot să te privesc în timp ce mâna mea se avântă să te satisfacă?/ pot să te privesc în timp ce încingi uleiul pe pulpa interioară?”.
Deja cunoscută ca vlogăriță, grație succesului pe care îl are canalul său de YouTube, 4fără15, Ruxandra Gîdei își plasează cumva poezia tot în sfera vlogingului, sau mai bine spus în punctul de întâlnire dintre lumea reală și cea virtuală, obținând o poetică ușor tehnicizată, la limita postumanismului: „astăzi sunt fix cine vreau să fiu// sunt fata dintr-un thumbnail clickbait/ destul de convingător cât să apeși, să lași/ reclamele non-skippable să bubuie în boxe/ cu nivel minim de vinovăție”.
Ioana Hodor spune despre sine că este într-o constantă călătorie în jurul soarelui, ceea ce se poate vedea și din poezia ei care este fel de călătoare, atât în spații geografice, cât și printre dimensiuni, oscilând între o poezie tehnico-digitală și adevărate studii antropologice în versuri, cele din urmă oferindu-i un plus de originalitate: „am văzut lumea de pe cealaltă parte/ mi-au promis multe la aterizare/ n-a menționat nimeni de ploaia de la tropice/ de picioarele goale/ grătarele din fața porții/ de cei de pe saltele/ pe sub poduri/ în față hotelul/ cinci stele/ un țânc murdar vine spre mine”. Ceea ce oferă însă unitate poeziei sale este spiritul de revoltă și simțul critic îndreptat spre inechitatea socială.
Diana Ilie, absolventă de limbi străine și studiul imaginii, scrie o poezie nu doar curajoasă, ci de-a dreptul incisivă, în care biciul criticii socio-umane brăzdează atmosfera din jurul cititorului și lasă urme adânci și usturimi acute pe pielea percepției asupra vieții, a lumii și mai ales a propriei persoane: „Când o femeie țipă pe holul blocului, intervii?/ Gata luna de miere, înapoi la noxe și apă rece?/ Tatăl tău claxonează când vede o prostituată?/ La mine în familie auzi des „omul și femeia”?/ Îți dorești sau doar accepți sexul după căsătorie?/ Ești un copil care s-a întâmplat?/ Ce înseamnă frica și cine ți-o inspiră?”.
Alexandru Lăcătușu își face autocritica spunând despre sine că experimentează o poezie a dezechilibrului, a realității distorsionate. Și îmi vine să spun că se autoevaluează corect, poezia sa fiind într-adevăr experimentală, căutând să surprindă momentul și locul impactului dintre lumea veche și cea nouă, dintre vis și realitate, dintre durere și normalitate, dintre uman și postuman: „găsesc interes pentru algoritmii platformei de streaming/ un singur scaun un calculator vechi un birou/ demodat balta ascunde șerpi păsări mormoloci/ tati îmi arată câți dinți are lipsă și își freacă limba de cei rămași/ barieră rudimentară tehnicile de respirație benefice/ gunoaie și pisici acolo unde fuseseră case și oamenii avuseseră pisici pisicile nu plecaseră”.
Pentru Oana Elena Nasta, de profesie avocat, poezia este în primul rând emoție în stare pură, chiar dacă aceasta îmbracă diferite haine, cum ar fi melancolia sau empatia. Ea scrie poezie ca și cum și-ar rupe bucăți din inimă pentru a completa alte inimi: „Cu câteva zile înainte să nu vină primăvara,/ Gabi a înghețat și a trecut/ mai departe.// Camelia are părul roșu aprins și plimbă cu ea o sacoșă cu boarfe/ între UPU Floreasca, unde doarme, și bulevard./ Hrănește porumbeii dintr-o franzelă,/ O rupe în bucăți uriașe,/ De parcă ar vrea să hrănească nu bietele păsări, ci haite de câini,/ Cu propria inimă”.
Nadina Nicolov, licențiată în Litere, cu o lucrare despre nihilismul dadaist al lui Tristan Tzara, ne propune o poezie intens psihologică, în care se reflectă nu atât stările sale, cât și stări pe care le intuiește la cei din jurul ei: „Cazanul/ ne piscălește principiile/ și ne fierbe/ ceaiul nostru verde/ de toate zilele/ ne curăță rinichii și creierii/ de bacteriile panicii/ și de nisipul dezinfectat/ cu clor și Mona”.
Letiția Provian, artist full time, semnând prin rotație muzică, poezie, literatură și pictură, scrie o poezie de respirație largă, în care îmbină elemente de suprarealism, postumanism, misticism și psihologie, reușind cu toate acestea, un mix unitar, omogen, ce poate funcționa și ca un balsam pentru mintea cititorului, și aceasta deoarece emoția se încăpățânează să își facă loc printre biți și pixeli: „bunica îmi apare în vis,/ călăuzită de rugăciuni,/ ea risipește demonii/ ca atunci când îmi descânta/ în paharul cu apă rece și tăciune de chibrit./ (…)/ acum în geanta neagră a bunicii,/ moale ca mâinile ei care aveau răcoarea nopții,/ se ascunde zgomotul raiului”.
Florin Spătaru spune despre el că scrie poezii eco, erotice și medieviste. Eu aș mai spune că poezia lui este caracterizată și de un simț al observației și al speculației peste medie, ce se transformă pe negândite în sarea și piperul textelor sale, oferindu-le o pregnanță anume: „m-a întrebat ce mă doare/ rimelul se fărâmițase pe la colțuri/ avea degetele calde/ îmi era greu să-mi țin limba departe/ de freza ce pilea/ o măsea cariată/ fumul de ars mă chinuia/ nu mă puteam uita în ochii ei/ tavanul alb cu crăpături întinse/ neonul rotund și turtit/ punctele negre ale musculițelor”.
Angelica Stan, de profesie arhitect și poetă cu experiență, combină cu succes cele două formații artistice, scriind o poezie în care construcția și deconstrucția merg mână în mână, oferind o poezie în egală măsură experimentalistă, și totodată așezată, stăpânirea tehnicilor poetice jucând în acest caz un rol esențial: „ăsta sunt eu. am un avatar. sunt înăuntru./ pot mobila casa așa cum vreau./ mă pot demonta și re-monta. am la dispoziție/ toate piesele. 150 679 bucăți + subansambluri/ mă conectez la un hub întâlnesc prieteni/ pot alege din ei/ pot alege un alt avatar/ pot alege orice doresc. pe oricine. oricât/ doresc/ nu doresc. doresc./ nu doresc./ doresc. nu doresc./ doresc./ nu doresc./ doresc.// Dor.Esc”.
Iulia Stoichiț, absolventă de Litere – Brașov, ne propune trei poeme din ceea ce pare a fi o adevărată epopee construită în jurul unui personaj imaginar, Alana Payne, pe care poeta îl stăpânește cât se poate de bine și căruia i-a imprimat deja o biografie și o personalitate foarte bine tușate: „Alana Payne era o Powerfull Girl/ nu se născuse cu buric/ nu se jucase cu cordonul ombilical/ în burta mamei sale plutise// observase că se simțea/ atrasă de pungi/ de plastic garduri în care/ să-i rămână capul blocat”. Interesant este că, de la primele versuri, te face să aștepți cu nerăbdare întreaga istorie a Alanei Payne.
Cristina Ștefan, redactor de carte și jurnalist cultural, scrie o poezie centrată pe propria-i persoană, dar fără a deveni câtuşi de puțin narcisistă, ci mai curând încercând în felul acesta să scape de demonii interiori. Așadar, avem de a face cu o poezie vădit terapeutică, pe care poeta reușește cu brio să o salveze și de la sucombarea în patetic, marele risc al acestui gen de poezie: „îmi recapăt suflarea/ mi-ating încheietura mâinii și iată-l/ pulsul/ singurul lucru bun în carantină/ e că mi-e interzis să rătăcesc pe străzile unde/ mă plimbam înainte cu tine”.
Dan Tecucianu, se autointitulează poet amator, pasionat de formele experimentale de poezie și muzică, iar de data aceasta tind să fiu total de acord cu autorul, întrucât poezia lui este într-adevăr una experimentală, neînregimentabilă în niciun fel de canoane estetice, dar reușind să fie totuși poezie, și încă una bună, capabilă să transmită emoții puternice: „Liniștea, încă vie în substanța îngroșată/ de-a lungul anilor/ își întinde corpul pe toată durata vieții./ cu ochii închiși – explorezi să nu mergi mai departe/ când se întunecă de foame,/ își adulmecă scheletul,/ în căldura amiezii își lipește fața de spatele meu,/ când totul e perforat de lumina vitraliilor/ e frumos, dar stă să moară Liliacul”.
Alina Timofte, specialist în psihopedagogie specială, îmbină, asemenea Angelicăi Stan, profesia cu pasiunea pentru poezie, scriind poeme minimaliste din care răzbat ecouri ale experiențelor din sfera psihologiei: „Aaron se plictisește tot timpul./ Bagă capul pe ușă./ – Hello! Am venit să te salut./ Se duce apoi să fumeze./ – Cred că am să mă culc puțin./ I-au crescut din nou/ dimensiunile burții./ – Un diavol mă apasă/ pe piept, zice el./ – Nu există așa ceva!/ – Vrei să spui că mint?”.
Simona Voica, absolventă a Facultății de Litere și Arte din Sibiu, propune o poezie ca un mix inedit de textualism, suprarealism și minimalism, cu efect psihotic proeminent: „Doamna Samsa/ ofta mereu/ văzându-și fiul/ stând seara în fotoliu/ cu umbrela deschisă,/ din care ploua mărunt/ cu noctuide,/ fiindcă nu-i bine/ să ții o umbrelă/ deschisă în casă”.
Sorin Voicu, este om al naturii și absolvent de Automatică și Calculatoare la Politehnica din București. Deși spune despre el că nu reușește să concilieze domeniile în care a dezvoltat pasiuni, în poezie acest lucru îi iese cu brio, reușind să mixeze cadrele idilice specifice vieții în natură cu rigoarea estetică dată de formarea sa intelectuală în sferele științelor exacte: „Întors din război,/ străbunicul meu/ își găsește soția și cei patru copii/ morți de tifos exantematic,/ se recăsătorește cu mama bunicului meu/ și iată-mă./ Dumnezeul meu e păduchele/ sărăcia, lipsa de săpun,/ glontele care nu și-a nimerit ținta,/ Dunărea trecută noaptea înot/ în drumul spre casă”.
Alexandra Voiv, de profesie sociolog, scrie poezie ca și cum ar face un reportaj, o anchetă, în care însă se implică și sufletește, deși acest lucru ar fi de bună seamă „împotriva deontologiei profesionale”. Altfel spus, poezia ei se situează la granița dintre empatie și detașare, ceea ce îi oferă un plus de originalitate și o vitalitate aparte: „știam doar lucruri evidente despre mariana, avea părul scurt era/ portugheză și dansa cu viața ei, la berlin. am văzut-o, poate, juma’ de oră/ într-o bucătărie, cu mult, mult timp înainte să decidă că vara asta i-a fost ultima”.
Andrada Yunusoglu, absolventă de Litere bucureștene, mizează pe cartea feminismului, dar o face cu atâta aplomb și convingere, încât dă greutate inclusiv mișcării în sine, în condițiile în care în ultimul timp conceptul de feminism, de care s-a cam abuzat, riscă să cadă în derizoriu. Discursul feminist al Andradei este însă unul cât se poate de fundamentat, iar maniera sa de expunere, mai curând intimistă decât militantă, o certifică drept o feministă eligibilă, nicidecum ca o impostoare: „când m-au întrebat/ dacă sunt fată sau băiat/ nu am știut să le răspund/ am vrut să ucid femeia din mine/ s-o apăr de lume/ corpul ei fragil/ firav/ nu am vrut să-l car/ am învățat să-mi fie rușine/ că am sâni/ că am dorințe/ că am iubit și fete/ am vrut să ucid femeia/ fragilă”.
Așadar, o antologie în care cele două cuvinte de ordine, cele două deziderate îndeplinite cu brio sunt diversitatea și calitatea textelor, semn că în spatele și în centrul acestui proiect au stat de-a lungul timpului oameni talentați și implicați, pentru care poezia nu este doar un moft, ci un crez, un mod de viață, o lentilă focalizatoare, un samovar ce fierbe realitatea până la esență.
Andrei Zbîrnea, Doppelgänger: Antologia Mornin’ Poets (primele patru sezoane, 2018-2020), Editura frACTalia, anul publicării: 2021, nr. pagini: 162
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Nelson Ndongala pe Unsplash
scrie un comentariu