Adi Schiop a spus că noua carte a lui Iulian Bocai este „o ilustrare splendidă a imposibilității noastre de a trăi cu adevărat, chiar și atunci când atingem o altă ființă umană.“ Iată şi câteva dintre gândurile lui Iulian Bocai legate de scrierea acestui volum de proză scurtă.
Crezi că lucrurile pe care le pui în cărțile tale se văd chiar și la o lectură superficială, că sar în ochi și țipă la cititor din pagină ca să-l anunțe „iată, ăsta este adevăratul meu mesaj” – dar nu se văd decât greu, fiindcă cine le citește nu le parcurge cu mintea ta. Asta e ironia cărților născute din episoade biografice specifice, cum e Revărsatul zorilor, că motivul pentru care le-ai scris și cel pentru care sunt citite nu coincid. Și asta e una din ironiile artei literare în genere – ea se naște dintr-o conjunctură, are o istorie mai mult sau mai puțin precisă, dar e transformată într-un lucru mai abstract prin includerea ei într-o carte și, de îndată ce frazele intră în jocul literar, motivațiile inițiale devin ele însele literare și sunt văzute ca atare.
Am scris cartea asta în primul rând ca să mă înțeleg pe mine însumi mai bine și să pun pe hârtie cum mi se pare că au loc lucrurile în lume, evenimentele, întâlnirile. E o carte atipică în sensul că ce m-a motivat în primul rând s-o scriu nu a fost ambiția de a scrie „încă” o carte, cât cea de a comunica sentimentul ăsta personal, că timpul unei vieți are o calitate labirintică, care macină orice biografie, dar nu cu scop, nu pentru a o transforma în altceva. Nu știam cum să sugerez asta mai bine decât printr-o poveste. M-a speriat prima oară când am avut sentimentul ăsta al singurătății, acum mi se pare că e o chestie cu care se poate trăi.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Textele de la rubrica „Scriitorii, despre cărţile lor” sunt scrise de autorii cărţilor respective pentru site-ul citeste-ma.ro. Preluarea se poate face cu menţionarea sursei şi link către articol.
scrie un comentariu