„Să lupți împotriva vieții lungi a morților.”
Până la câștigarea Premiului Nobel din anul 2022, Annie Ernaux nu îmi ieșise în cale. Premiul în sine m-a făcut curioasă să văd cine este, dar ceea ce m-a convins să o citesc a fost faptul că opera ei, în esență autobiografică, explorează „cu acuitate clinică rădăcinile, înstrăinările și constrângerile colective ale memoriei personale”. Pentru mine, memoria este una dintre temele cele mai atrăgătoare, misterioase și fascinante.
Cu aceeași proză elegantă, simplă și calmă, Annie Ernaux călătorește pe tărâmul memoriei și navighează prin distanța copleșitoare care o separă de sora necunoscută, prin această scrisoare adresată direct ei. Este vara anului 1950 în Yvetot, Franța, iar tânăra Annie, care are zece ani, aude conversația mamei sale cu o vecină. Părinții ei, descoperă ea, au mai avut o fiică, Ginette, care murise la vârsta de șase ani din cauza difteriei – înainte cu aproximativ doi ani ca Annie să se nască și cu mai puțin de un an înainte ca vaccinul să devină obligatoriu. O rană care va rămâne înghețată în timp. Ea scrie din spațiile goale ale unei vieți trăite alături de fantoma acestei surori pe care nu a cunoscut-o niciodată.
Această revelație, menționată doar o singură dată și apoi îngropată pentru totdeauna în tăcerea părintească, devine o piatră de temelie a existenței scriitoarei. Cartea este o încercare de a-i reda o prezență surorii dispărute și, în același timp, de a înțelege cum a conturat această absență identitatea lui Annie.
Stilul lui Ernaux este inconfundabil: precis, sec, aproape clinic în disecția sentimentelor, dar care, tocmai datorită acestei sobrietăți, devine emoționant. Ea nu se plânge și nu reproșează, ci constată, analizând cu o luciditate impresionantă cum această „veste” a modelat-o. Tot timpul a simțit că ea este „cealaltă fiică”, cea care a supraviețuit, dar care nu a înlocuit-o niciodată pe cea dintâi. A fost împinsă mereu de dorința de a fi demnă de locul pe care îl ocupa, de a performa. Poate pentru a compensa o pierdere pe care n-a trăit-o niciodată sau poate pentru a câștiga atenția părinților, mereu conștientă că dragostea părintească pe care o primea era, în mod inevitabil, umbrită de doliul etern pentru fiica dispărută, fiica „mai bună”, chiar dacă a fost bine îngrijită în timpul tuturor bolilor din copilărie.
„...Dar reproșurile lor nu mă atingeau, din cauza convingerii că eram iubită, fapt dovedit de preocuparea lor constantă pentru mica mea persoană și de darurile lor.”
Se gândește frecvent cum moartea lui Ginette a fost motivul pentru apariția ei pe lume. Ce înseamnă să fii „copil unic” dacă ai fost, într-un fel, un copil de înlocuire – dacă părinții tăi, cu probleme financiare, își puteau permite un singur copil și, prin urmare, dacă primul nu ar fi murit, nu te-ai fi născut niciodată? Ce înseamnă să concurezi în tăcere cu un adversar care nu poate niciodată să dezamăgească sau să eșueze? Ea spune: „Deci a trebuit să mori la șase ani pentru ca eu să vin pe lume și să fiu salvată.”
Pentru că părinții ei nu vorbesc niciodată despre Ginette, Annie își petrece ani din copilărie în ignorarea și suprimarea surorii invizibile. Cu toate acestea, Ginette o face pe Annie ceea ce este, îi face posibile realizările și îi definește copilăria timpurie. Ea merge până acolo încât afirmă că
„Nu scriu pentru că tu ești moartă. Ci tu ai murit pentru ca eu să scriu, e o mare diferență.”
Pentru Ernaux, care nu a îndrăznit niciodată să-și întrebe părinții despre sora dispărută, această soră nu exista. Ce poți să simți pentru cineva pe care nu l-ai văzut niciodată, nu l-ai cunoscut niciodată, chiar dacă a fost sora ta?
„De douăzeci și cinci de ani de când vin la morminte, nu am niciodată nimic să-ți spun. ...Tu nu ești sora mea, nu ai fost niciodată. Nu ne-am jucat, nu am mâncat și nu am dormit împreună. Nu te-am atins niciodată, nu te-am sărutat. Nu știu ce culoare au ochii tăi. Nu te-am văzut niciodată. Ești fără corp, fără voce, doar o imagine plată în câteva fotografii alb – negru.”
Ca toate cărțile ei, și „Cealaltă fiică” este o investigație asupra propriei vieți în care Annie Ernaux nu vorbește doar despre ea și familia ei. Prin propria ei poveste deschide o fereastră către o eră și o clasă socială – mica burghezie provincială franceză din anii ’40 – ’50 – unde tragediile personale se îngropau sub tăcere și demnitate, unde durerea nu se exprima, ci se purta. Cartea este și o reflectare asupra modului în care absența fizică și absența cuvântului modelează o familie. Puterea teribilă și povara tăcerii din interiorul poveștilor de familie nespuse.
Scriitoarea franceză surprinde această călătorie personală, de procesare a unei vieți de negare și suprimare, ca o developare „a unui film păstrat într-un dulap timp de șaizeci de ani și niciodată imprimat pe hârtie fotografică.” Ea încearcă să dezlege efectele încâlcite ale absenței, „aducându-și sora înapoi doar pentru a o ucide din nou”. Odată ce timpul trece și întrebările intime întârzie să apară, la un moment dat ele devin imposibile. Dar ar fi putut ele să străpungă tăcerea și durerea părintească și, astfel, viața lui Annie să fie alta?
„Nu le reproșez nimic. Părinții unui copil mort nu știu ce îi face durerea lor celui care trăiește.”
„Între ea și mine este o chestiune de cuvinte”, spune Annie despre mama ei, „deținătoarea poveștii”.
„Cealaltă fiică” ne oferă „codul” de a înțelege mai bine temele recurente din întreaga operă a lui Annie Ernaux: clasa socială, memoria, relația cu părinții, rușinea, relațiile de iubire. Este o mărturie cutanată, dureroasă și de o frumusețe rară, care confirmă talentul incomparabil al scriitoarei franceze în a transforma experiența cea mai personală și vulnerabilă într-una universală. Vocea ei este una precisă, domoală, de o sinceritate dezarmantă și înzestrată cu un perspicace spirit de observație. Este o carte scurtă – sau, poate, o scrisoare destul de lungă – dar care tulbură gândurile, iar Annie este „de oțel” în refuzul ei de a estompa marginile unui adevăr personal dificil.
Îmi place zâmbetul blând și trist care se desprinde din cărțile ei și sentimentul libertății emanat de proza ei. Rolul ei de martoră a propriei vieți și faptul că își trage seva pentru scris din viața personală. În timp ce povestește despre aceste experiențe pline de emoții, Annie Ernaux are capacitatea de a le reda liniștit şi fără judecată morală. Mi se pare că toate cărțile ei fac parte dintr-o singură mare lucrare, aceea de a consemna adevărul propriei existențe. O arheologie a memoriei.
„Peste câteva zile am să merg la morminte, ca de obicei de Ziua Tuturor Sfinților. Nu știu dacă voi avea ceva să-ți spun de data asta, dacă merită. Dacă îmi va fi rușine sau voi fi mândră de această scrisoare, pe care nici acum nu mi-e clar ce dorință m-a făcut s-o scriu. Poate că am vrut să plătesc o datorie imaginară dându-ți la rândul meu viața pe care mi-a dat-o mie moartea ta. Sau mai degrabă să te fac să trăiești din nou și să mori din nou ca să scap de tine, de umbra ta. Să te eliberez.”
Annie Ernaux, „Cealaltă fiică”, Editura Trei (Anansi Contemporan), anul publicării: 2025, nr. pagini: 64, traducere din limba franceză: Mădălina Ghiu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu