Eseul lui Christian Crăciun, Anatomia și fiziologia lui A, titlu parafrazat după autorul vizat, Nichita Stănescu, Editura Eikon, 2024, vine după excepționala carte, la bază teză de doctorat, despre Eminescu, de marcat pentru orice eminescolog, la fel ca viziunea așa de atipică din studiul recent (pentru cei care îl (mai) citesc sau îl comentează pe Nichita Stănescu).
E de remarcat prefața lui Vianu Mureșan, bine țintită, și profundă, la text. Astfel, se remarcă metoda hemolexiei, abordată de eseist, explicată chiar prin cuvintele acestuia, întrucât Christian Crăciun face o trecere dinspre hermeneutică (folosită în partea a doua a cărții, totuși) spre hemolexie:
„hermeneutica pornește de la text, pentru a extrage semnificațiile lui, în timp ce hemolexia pornește de la sensibilitatea fizică, trupească a lectorului-interpret, pentru a se instala într-o relație de comunicare cu textul care nu este reductibilă la dezvăluirea sensului”.
Prima parte, numită Corpul și litera, este un studiu de adâncime, care-ți solicită mintea/viziunea despre poezie (gândită/scrisă cu sânge într-un vârtej sau vertij continuu), dar îți umblă și în oase, dacă autorul îmi dă voie să am în vedere trupul-cuvânt… ca reper, suflat de duh/sens, o rugăciune fără mistic, pe fundație la fel. Tot Vianu Mureșan notează noutatea volumul în viziunea sa de dedesubt, de citat, firește:
„Particularitatea metodei acesteia (hemolexiei, n. n.), noutatea ei constă în aceea că Sensul este chiar orizontul de întâlnire a acestor trei instanțe - poet, text, interpret -, ceea ce face ca relația lectorială să semene participației mistice”.
În a doua parte a volumului, cu titlul în oglindă, Litera și corpul, există și o dublare, binevenită, atât a hermeneutului, și într-ale cotidianului nostru de toată oglinda…, a se vedea ziarul câmpinean, cât și a metodei didactice, proiectate asupra elegiilor, dar cu ce efecte!, mult peste cunoscutele aplicații ale lui Eugen Simion.
Ceea ce impune, însă, în ambele părți ale eseului, este o, aș zice, „raționalizare”, figura(re) logică a misticului, nu unul comun, desigur, din viziunea și lirica stănesciană. Cu subtilitate și o mare diversitate, cu atenție rară, Christian Crăciun adună/selectează în și din documentație chipuri de autori așa de paletați în domeniile abordate încât a-i alătura studiile pe antropologul Annick de Souzenelle, cum ar fi Simbolismul corpului uman, de un Ierontheos Mitropolit al Nefpaktosului, cu Hainele de piele, Viața, bolile, bătrânețea, moartea și ceasul morții, sau Panatayotis Nellas, multe pasaje din Scriptură, alături de mai mulți exegeți ai liricii lui Nichita Stănescu ar putea uimi dacă cei aduși la temă și viziune nu ar duce la un demers documentativ și nu ar tăia vreo împotrivire din partea lectorului.
Click sau scan pentru a susţine site-ul citeste-ma.ro:
Proiecția de față trebuie citită în corpul și… litera ei. Ceea ce este miraculos și intraductibil, poezia lui Nichita Stănescu, stă în această matriță, devine, prin cele două părți eseistice, un aranjament mistic, o gravă îmbinare între credință și rațiune, corp și literă, un trup respirat de perpetua înviere a Sensului, divinului. Christian Crăciun pledează pentru lirismul dintâi, cel de numire, de facere, nu de făcături, anatomic în realitatea lui (bine reliefată la poet), dar celebrat în adâncul exteriorizat, de luminație, fiziologic, străfulgerat de sângele liric nichitian, aidoma propriei poezii. Convingător pentru Nichita Stănescu, unul dintre puținii noștri lirici care au manifestat cea mai strânsă legătură între persoana, și personalitatea sa, și poezie, ceea ce deschide Cristian Crăciun este o trecere de limită, faza nichitiană a vorbirii poeziei, dincolo de scrierea ei, fapt care chiar redă, o dată și încă o dată, tonul mistic (Nota eseistului la versul cheie merită citată: „Ceea ce am eu este un cort (s. n.)”, spune poetul aproape biblic (s. n.) în Vânătoare).
Nu se merge la supra-fața poeziei lui Nichita Stănescu, cum nu e vorba nici de o lirică de natură religioasă, ci se pătrunde în metamorfoza, chiar poienul gândirii, scrierii, trăirii în suferință, de sânge, până dincolo de aceasta, chiar în vorbire, ceea ce conduce, pentru poezia lui Nichita Stănescu, la un dus-întors inițiatic, o învățătură între trup-literă și suflu, respirare, rugăciune. Se alege, de pildă, versul care marchează, conform eseistului, faptul că trupul este capabil „de a simboliza, ca imagine a divinului” doar: „așteptând cu răbdare să-i crească un trup pe măsură”. O confirmă și un element, ochiul, atât de prezent în lirica poetului și atât de adânc tratat încât afirmațiile eseistului sunt valid(at)e. Aș cita asemenea sclipitoare, și confirmate prin versurile-martori, afirmații: „…ca în orice viziune extatică, ne aflăm într-o lume de dincolo de dihotomia viață-moarte, conținută în marele ochi divin (a se vedea și comentariul privind ochiul gol/vid”), „Pentru că poetul numește invers aici ceea ce noi numim drept real, respectiv abstract: apa, peștii, dealurile, munții, țărmurile, câmpia, norii, toate cele văzute sunt abstracte” sau „Privirea este concretul, ochiul din lăuntrul ochiului”, „Corpul ține de ceea ce Nichita a numit hemografie, scriere cu sine însuși”.
Plecând de la poemul Câteva generalități asupra vitezei, se stabilește fundamentul logic al viziunii eseistice:
„Vederea Întregului este scopul poeziei dar și ispășirea de după vedere. Imaginea aceasta (prinsă în citatul anterior din poem, n. n.) este pur teologică, moartea care vine din Dumnezeu, dacă ai avut revelația Întregului, aceasta trebuie ispășită prin în-carnare, ca naștere, pentru că numai astfel poate fi văzută partea, adică Omul. Adevăratul Unu”.
În fine, ca demersul să fie țintit spre formula poemului total în cazul lui Nichita Stănescu cel extatic, Christian Crăciun pune o interogație, dar nu lasă răspunsul altora, ci îl notează el însuși pentru o bună descifrare, și a celei de-a doua părți, analitică, a volumului:
„De ce își asumă Nichita Stănescu, frenetic, rolul posedatului de daimon? Nu este o chestiune de cabotinism poetic, cum a fost uneori văzută. Este un fel de a face vizibil altfel trupul, de a găsi sensul (supra)temporal al cărnii muritoare, de a trăi poetic revelația corpului. Vină peste noi din nou, lumină este o rugăciune. Iar trupul este întru-chipare, aducere în vizibil”.
Adăugând motivații clare (ca în acest enunț: „În concentrarea lor extatică, misticii străpung contingentul până la divinație”), meditațiile despre poezia lui Nichita Stănescu surprind accederea prin poezie la acel între-interval, sacru.
A doua parte a volumului este analitică, Elegiile nichitastănesciene se succed într-un scenariu respirat în aceleași coordonate vizionare. Dar e o alertețe, în ciuda fragmentării datorate numărului de elegii sau altor poeme alese, fiecare într-un subcapitol cu impact încă din titlu, fiecare așa de strânsă în documentație, viziune unitară și perspectivă când de departe, când de aproape, când accelerată, când încetinită. Toate se așează pe o linie unitară, care nu pierde părțile, ci doar provoacă iradieri și adevărate exponate din ele, uneori independente, dar și cu o coerență a demersului extatic de remarcat, și o coeziune care face un întreg din acest volum reflexiv și îndrăzneț în viziune.
Se vede din ritm că profesorul Crăciun are o excelentă experiență de decenii în analiza pe text, în hermeneutică. Metoda ascunsă e tot cea de interpret (fie el extatic), aflat în veșnicul triunghi, luminat, al cuvântului-literă-corp divin, în rugă de facere.
Cu partea a doua a volumului figura eseistului iese în prim-plan, iese ca un basorelief cu cărțile în jur, atât de mult aduse la rampă, citind mereu, trăindu-le în propria meditație (tot o rugăciune) și potrivind cu mare îndemânare nu ornamentația, ci hrana zilnică la fundația și încheieturile analizelor, care încep înadins cu poemul Căderea oamenilor pe pământ pentru a fixa înălțarea, „mișcarea verticală ascendentă” a cuvântului-miez. Crăciun stabilește și un indice al ucroniei, cum ne convinsese la Eminescu, întrucât necuvântul nichitian fixează o clipă indecisă, a increatului, „între ceea ce este și ceea ce nu este”.
Îl singularizează în aria criticii pe Christian Crăciun puterea asociațiilor. Sunt așa de iradiante în acest volum încât șochează prin noutate. Cum să nu remarci că omul dintre și în cărți vede altfel (un exemplu doar) raportul alchimic dintre literă și corp printr-o filiație cu Borges? Sunt multe asemenea perspective de lectură în această parte, în care analiza tronează, dar curtenii sunt cărțile și lirica poetului studiat, apoi memoria și actualitatea de lectură, așa de diversă că afirmațiile explozive se strecoară pentru a dinamita livrescul, a da trăirea și sensul viețuirii însăși a bibliotecarului cu meditația și proiectorul la îndemână. Mereu și mereu. Nu se poate să nu faci oprire la afirmații-aproape concluzii, tipice respirării în cuvânt și tăcerii lui, tot vorbitoare, în fond. Dau câteva exemple. Încep cu însăși cheia volumului, așa cum o folosește Crăciun:
„Procesul de abstractizare a trupului, de transformare a lui în cuvânt este miracolul la care poezia lui se întoarce neîncetat”.
În momentul în care autorul revine la tema căderii, o aplică în această lumină, încât versul nichitian „Cad în noțiunea de genunchi” este tras pe firul de coerență și coeziune al volumului:
„Este în logica poeziei de vreme ce corpul nu mai există, se topise în abstractul literei, căderea nu se putea petrece decât în noțiunea de genunchi, nu în anatomicul auxiliar al rugăciunii”.
Un subcapitol de maestru este Metatrupul, cum altfel decât Elegia „invizibilului organ”, ceea ce, în viziunea deja stabilizată de Crăciun „nu înseamnă inexistentul ci organul-care-nu-se-poate-vedea-pe-sine-însuși”. Mai încolo, însăși negația, după ce trece printr-o tușă Heidegger, este vizată, în aria numinosului; aici sunt trimiteri multiple din nou. Starea negației nichitiene ajunge o adevărată „formă a cunoașterii”, demonstrată și în versurile Elegiei a zecea. În fine, o concluzie, tot pe linia perspectivei lui Christian Crăciun în abordarea liricii lui Nichita Stănescu, e de semnalat:
„Corpul este darul suprem. Iar rugăciunea poetului (elegia aceasta are structura clară a unei rugăciuni, este un text care vizează absolutul) este pentru corporalizarea universului. Se caută simțul unui organ care nu există, aflat între”.
Aș menționa că eseistul are în fundație această prezență a intervalului/întrelui întregitor ca cheie a poienului stănescian. Crăciun trage următoarea concluzie, deja edificatoare:
„Fiind între, nu este nu este nimic din toate acestea și este mult mai mult decât toate împreună. Este suavul organ al sferei”.
Iar la definirea statului și statutului marelui poet am totală aderență:
„avem de-a face cu un alt limbaj, o împingere la limită a limbajului intenționând să comunice ne-nomabilul”.
E remarcabil că eseistul găsește de fiecare dată, măiestrit, și martori, referințe livrești, mereu cu citatul la îndemână; aici, un Jean-Luc Marion. Elementul mistic se permane(n)tizează tot în aria demonstrației tipice lui Christian Crăciun. Astfel, așa numita mutare de ton din această elegie e privită tot în acest registru, cu pași ampli în volum. Iată pasajul:
„El suferă. Inexplicabilă schimbare. Un fel de translare a crucii pe umerii lui Iosif metafizic, el suferă”.
De altfel, însăși concluzia de aici arată unghiul vederii eseistice și merită citat:
„Se petrece o inversiune de identitate, mai bine zis o contopire între individ și univers. Se ajunge la acea unio mistica în care totul este tot”. De remarcat că nu există afirmații nedemonstrate, apelul fiind întâi și întâi la versuri, escortate mereu de referință, citate adecvate, ca în remarcabilul traseu al întregii părți despre elegiile stănesciene, puse sub cea mai atentă lupă critică la noi.
Chiar și necuvintele (văzute prin ochii unui rubin ca Martin Buber, cu volute la Sorin Dumitrescu și alții, marcanți exegeți ai poeziei lui Nichita Stănescu) traduc provocator și atent însăși Lupta lui Iacob… În urma lecturii, tot vederile-meditații ale lui Christian Crăciun se stabilizează întru canalizarea magmei eseistice spre curgere, ritm și atragere a deja numitului interpret. Iată un asemenea insert:
„Comunicarea Eu-Tu în Necuvintele este corporală, o transfuzie de sens prin gest corporal. O treaptă permutare a ființei de la Tu la Eu în dublu sens. Arătând identitatea lor de esență”.
Pentru a avea șocuri vizionare de acest fel, citiți cu atenție și răbdare acest volum eseistic în întregul lui, fiindcă autorul leagă sinteza primei părți cu analizele celei de-a doua în fire și fire de cuibar critic, unul migălos construit. Pus sub streașină, cum ar veni sub ochii noștri.
Christian Crăciun, Anatomia și fiziologia lui A, Editura Eikon, anul publicării: 2024, nr. pagini: 204
Cumpără cartea:
Fotografie reprezentativă: Héctor J. Rivas / Unsplash (crop)
scrie un comentariu