Cobori la metrou într-un oraș din străinătate și vezi un panou cu versuri ale unei poete născute în țara ta. În metrou e veselie de la muzica unui acordeonist, care cântă o melodie populară. Intri în sala de conferințe unde vorbitorii din panel discută despre poezie ca modalitate de a traduce orașul. Orhan Veli, de exemplu, scria odinioară despre Istanbul. Mai recent, în Antwerp, afli că versurile se imprimă pe străduțele dintre blocuri, cu litere mari cât roata de bicicletă, și apoi sunt filmate de sus, cu drona, pentru o versiune dinamică, în format video. Într-un moment de respiro, citești pe ecranul telefonului o strofă care îți merge la inimă tocmai când ai nevoie de o vorbă bună sau de ceva care să te scoată din ale tale. Seara, la cină, asiști la un turnir internațional de slam, cu concurenți entuziaști și evaluatori stabiliți ad-hoc dintre cei de la mesele din restaurant. Toate acestea sunt forme contemporane de poezie publică. Deși nu ai deschis nicio carte pe ziua de azi, textele cu sens îți ies în cale din mai multe direcții.
Și poate te întrebi cum putem scrie despre locul în care trăim, astfel încât cuvintele să miște lucrurile și oamenii, iar spațiul să rămână unul prielnic vieții.
Aducerea poeziei din sfera privată sau strict literară în sfera civică și interdisciplinară nu este un fenomen nou. Noutatea constă în modul cum acesta se manifestă în contextul tehnologic și social actual. Ideea are rădăcini în tradiții mai vechi. Epitafurile funerare, inscripțiile pe temple sau monumente, pamfletele poetice cu scop politic afișate pe ziduri, poezia trubadurilor, cântecele haiducești, baladele populare, muralurile revoluționare, imnurile naționale, toate erau compuse în intimitate, dar ajungeau mereu în comunitate, la urechile și sub ochii celorlalți.
În zilele noastre, democratizarea poeziei înseamnă eliberarea din cercurile elitiste sau academice și transformarea ei în aspecte ale vieții cotidiene, prin printuri textuale pe ziduri și pe trotuare, versuri în mijloacele de transport prin postere sau pe ecrane, monumente și instalații prin piețe și prin parcuri, performance de tip spoken word și slam poetry în cluburi și la terase, festivaluri cu lecturi stradale sau în interior și, bineînțeles, diverse medii digitale. Vorbim astfel despre poezie publică, adică o formă de expresie poetică integrată în spațiul public, fie el fizic, social sau digital, accesibil oricui. Aceste forme noi s-au afirmat în a doua jumătate a secolului XX și ulterior, într-un climat marcat de activism și artă angajată social, în contextul mișcărilor pentru drepturi civile, feminism și decolonizare, care a stimulat libera exprimare și intervențiile directe în spațiul civic. În prezent, poezia publică este vizibilă în diverse locuri de pe glob, inclusiv în Europa de Est postcomunistă, unde se folosește pentru a recupera și cultiva memoria colectivă și a critica structurile politice.
Într-o epocă în care bibliotecile tradiționale își mențin cu greu forța de difuzare a culturii, formele de poezie publică schimbă modul în care oamenii întâlnesc limbajul și emoția în spațiul comun. Printre principalele efecte se numără accesul mai rapid la text, la cuvintele bine alese. Versurile se apropie de publicul larg, stârnind reflecție spontană în rândul celor care poate au alte priorități. În al doilea rând, este vorba de implicare civică. Se oferă o voce preocupărilor de ordin social: inegalitate, migrație, ecologie, violență, sănătate etc. De asemenea, contribuie la păstrarea și regândirea identității culturale, ajutând comunitățile să își reafirme memoria și sentimentul de apartenență. Din punct de vedere estetic, granițele dintre poezie, arte și activism devin mai ușor tranzitabile, ceea ce poate conduce la reînnoire și chiar inovație în mai multe domenii simultan. În esență, poezia publică nu este pur și simplu adresată publicului, ci este scrisă împreună cu acesta și în interiorul lui, transformând versurile într-o artă participativă, colectivă, care reconectează limbajul, spațiul și comunitatea.
Poezie pe Dâmbovița este, așadar, o formă de poezie publică la intersecția dintre reflecția personală, preocupările ecologice, spațiul urban și prezența elementelor naturale. Face parte din proiectul Dâmbovița Delivery, un ansamblu interdisciplinar de evenimente, care urmărește refacerea legăturii dintre om și spațiul riveran, printr-o integrare mai activă și mai sustenabilă a acesteia în viața orașului. Ediția din septembrie 2025 a fost organizată de poeta Miruna Vlada, care ne-a transmis mai jos câteva impresii.
În același timp, Dâmbovița Delivery a inclus și proiectul Tulbure / Clar, propus și organizat de poeta Angelica Stan. Acesta a îmbinat cercetarea urbană și poezia într-o manieră mai pragmatică, din care a reieșit cum cuvintele potrivite pot schimba lumea. Cei atrași de proiect au fost interesați de gradul de poluare a râului, de reflecția asupra mediului în care trăim și de posibilitatea de a avea un cuvânt de spus. În ultima parte a prezentului articol, Angelica Stan ne detaliază conceptul, modul de desfășurare, participanții și impresiile de după eveniment.
Miruna Vlada: „În weekendul 20-21 septembrie, am organizat cu mare bucurie două evenimente care au adus poezia foarte aproape de Dâmbovița și ne-au ajutat să redescoperim râul ca un liant al orașului și ca parte esențială a peisajului cultural și urban din zona Izvor – Operă – Cotroceni. Au fost două zile pline. Sâmbătă a avut loc un atelier de scriere creativă destinat adolescenților, cu scopul de a-i familiariza cu poveștile râului și de a explora legătura lor cu mediul înconjurător prin intermediul poeziei. Au participat elevi de la liceele Spiru Haret, ICHB, George Lazăr, Mihai Eminescu și Tudor Vianu, care au intrat în contact creativ cu râul. Le mulțumesc doamnelor profesoare de limba și literatura română Georgiana Sârbu și Virginia Olaru pentru difuzarea anunțului. În urma atelierului intensiv de trei ore au rezultat opt poeme frumoase și inedite, scrise caligrafic pe coli albastre chiar de tinerii poeți, expuse timp de două zile în cadrul evenimentului și citite într-un performance cu public. Duminică, poeții Dan Mircea Cipariu (într-un duet fermecător cu fiica sa Gloria), Cristina Ispas, Angelica Stan și Ștefan Manasia au avut lecturi publice memorabile, cu poeme dedicate apelor reale sau imaginate și chiar râului Dâmbovița. Momentul poetic, care a adus patru dintre cei mai importanți poeți contemporani pe malurile râului și în sânul comunității, s-a încheiat cu lecturile proaspete și inspirate ale elevilor de liceu înscriși la atelierul de scriere creativă – Mihnea, Alexia, Miruna, Alana, Merișor și Maria – care au impresionat prin maturitate, creativitate și prin versuri bine calibrate cu tematica. Editura Casa de pariuri literare (CDPL) le-a oferit cadou elevilor participanți volume recente de poezie contemporană, motiv pentru care le mulțumesc tare mult editorilor pentru generozitate.”
Prin poemul „steaua de dimineață” din volumul Tsunami (Brumar, 2006), poetul Dan Mircea Cipariu ne orientează atenția spre introspecție și reconectare spirituală: „toată noapte am așteptat să vină valul / să se termine cu colivia de nababi și fete / cu priviri ca un blitz / care rupe rochia în două // călugărul budist / mi-a zâmbit enigmatic / și mi-a șoptit / ca o lovitură repetată de bambus / pe spinare / „nici abuz, nici refuz!” // corul greco-catolic spusese „amin” / Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur / (pentru cor mixt a cappella) / și eu tot așteptam valul / să-mi înghită insomniile / și mai ales obsesiile textuale / și mai ales / scindarea de sine // pe monitor / rula un vis hedonist / și disperarea că viața / se putea termina chiar acolo”. Poemul prezintă apa ca pe o forță purificatoare și eliberatoare, un val așteptat care ar putea atenua afecțiunile psihice. Apa simbolizează reîntregirea ființei, dorința de pace interioară și de renaștere spirituală, în contrast cu artificialitatea lumii moderne.
Pentru Angelica Stan, poetă născută în Tulcea și profesoară la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, apele constituie atât un obiect de studiu și cercetare, cât și o importantă sursă de inspirație. Volumul O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (CDPL, 2020) conține o serie de poeme care evocă viața, istoria și natura din diverse localități situate pe Dunăre. Perspectiva este una amplă, chiar transfrontalieră, nu ține doar de interiorul orașelor, ci și de vizualizarea lor ca salbă de localități aflate la granița cu alte state: „de pe malul celălalt / țara mea se lasă privită / în lumina ajunsă la maturitate”. De asemenea, poemele propun o viziune transistorică și postumană, în care epocile și speciile se suprapun: „o gură de pește într-o gură de om / milenii de limbaj lichid / prelins între aceleași maluri / frica ascute dinții tuturor viețuitoarelor / indiferent de cine pe cine înghite / între nomazi și sedentari / sunt șisturi orizontale / în săpătură / o treaptă este egală cu o eră de invazii și barbarii”.
Ștefan Manasia a citit poemul „Amazon”, care a dat și titlul volumului său de debut din 2003. Pentru el, Amazonul era râul Nadăș, o apă care se varsă în Someșul Mic, într-un cartier din Cluj-Napoca, dar care capătă dimensiuni enorme prin viziunea subiectivă. Poemul, disponibil în întregime aici, prezintă râul urban ca pe o entitate vie, o realitate ambivalentă situată între degradarea materială, morală și spirituală și nevoia de purificare și reînnoire. Nadășul este un simbol postindustrial al apocalipsei cotidiene, în care sacrul și profanul se întâlnesc, un râu al memoriei și al conștiinței colective: „între gunoaie, nadăşul se tîra înapoi. ca un amazon hămesit încolăcise pilonii podului, aştepta / la un capăt, bine fixat în dane, căminul cfr, la celălalt, manasia în dimineaţa istorică şi acidă gîndind: ca să fii scriitor trebuie să pasezi podul, s-ajungi la teiul îmbătător, să ocoleşti cîinele ce-şi duce stăpînul de-o sîrmă şi, pe lîngă toate acestea, cum intri pe poartă, arată-te strălucitor!” În acest context, scriitorul simte că trebuie să își păstreze forța de a spune lucrurilor pe nume, folosind un limbaj anatomic, de medicalizare simbolică a existenței: „ca să fii scriitor gîndea manasia trebuie să ai oase tari. iar ca să trăieşti, oasele sufletului trebuie să-ţi fie tari, ca la fotbalişti, ca la vite”.
Născută în Corabia, localitate situată la Dunăre, Cristina Ispas duce de mai multă vreme dorul apelor curgătoare prin poezie. Ne-a citit două poeme situate în București și unul în localitatea natală. Primul, intitulat „suprasolicitare nervoasă”, surprinde efectul stresului urban asupra psihicului și nevoia de comunitate, prietenie și relaxare. Viața într-un oraș mare, unde „gândurile ne-au părăsit și în locul lor au intrat dogmele / iar dogmele, se știe, nu fac chefuri împreună”, riscă să se deterioreze din cauza alienării, iar rutina transformă schimbarea într-o sursă de disconfort existențial, „mie îmi plac toate anotimpurile / dar urăsc schimbările de anotimp”. O soluție pentru ieșirea din impas sunt relațiile cu apropiații și conectarea cu natura: „ne-am plimbat pe lângă Dâmbovița mult timp / înainte și înapoi / între Operă și ruina care ar fi trebuit să fie Casa Radio / nu i-am spus / că eu mă lupt cu această suprasolicitare nervoasă / din simplul motiv de peisaj anost decrepit / din simplul motiv de noiembrie târziu”. În poemul situat la Dunăre, intitulat „gânduri în luncă”, autoarea, devenită „birdwatcher amator”, captează discuții și peisaje, percepând în jur existența unor grupuri diverse, inclusiv de cicliști vietnamezi și „vaci retrase la umbra unui dud bătrân […] singur ca un împărat părăsit”. Relaxarea în natură își face efectul, acela de a putea reflecta în tihnă la propria viață: „am stat confuză și toropită și m-am uitat la ciocârlani / și abia atunci am înțeles ce voise să spună prietena mea / care tocmai divorța departe în Canada / când îmi zisese că / cel mai trist e când te omoară ce iubești cel mai mult / pentru că eu iubeam cel mai mult lunca și păsările / poate să acolo îmi era dat să mor”. Din ambele poeme rezultă ideea de a nu fi nevoit să alegi între oameni și natură, ci că ele pot coexista în mod armonios.
Miruna Vlada, inspirată de atelierul de scriere creativă pe care l-a susținut cu adolescenții, a compus un poem despre propria experiență în zonă, intitulat „Sub Podul Hașdeu”. Prin reflecție literară, apa care traversează Bucureștiul ajunge să fie redescoperită și percepută ca refugiu pentru reconectare interioară, în ciuda prejudecăților și a percepțiilor dominante privind râurile urbane în general, adesea golite de speranță și de orizont: „Am copilărit aici în cartier, dar nu am văzut niciodată apa de sub Podul Hașdeu. / Simt că mă pot odihni doar aici sub pod. / Apa curge ușor crispat. / Aici sub pod se veștejește. / Aici sub pod e strânsă toată apa care nu îneacă pe nimeni. / Sub pod se ascunde toată umbra. / Sub pod e spațiul de odihnă al luminii. / E mereu altă apă aici. / Mi-au spus că Dâmbovița e o apă stricată. / Eu văd sub pod o apă plină de nori galbeni. E apa care nu îneacă pe nimeni.”
Dintre cei opt adolescenți participanți la atelierul de sâmbătă, șase au fost prezenți și la lectura de a doua zi. Iată în continuare câteva fragmente.
Alexia Curicheriu (clasa a X-a, Liceul Ghe. Lazăr) a citit poemul cu titlul „fiecare știe un nume la care tresare”, în care Dâmbovița apare ca o sursă de oxigen și care transmite ideea continuității vieții și a creșterii prin experiență: „râul sub pod / iar sub râu / poduri dărâmate / acolo și-a depus icrele carasul pe jumătate orb / a păstrat un ochi doar ca să vadă apusul / cel mai frumos e când îi facem poze / puii lui nu trebuie să se înece ca să învețe să înoate / eu / eu, intrând la apă, am crescut mare”.
Mihnea Gîdici (clasa a X-a, Liceul Tudor Vianu) a compus „La Pod Izvor”, un poem în care se observă dorința de refugiu și intimitate în mediul urban, evidențiind nevoia de natură, afecțiune și conexiune autentică: „aștept la roșu, la semafor, / și mă bate soarele în cap / și-mi doresc să fi avut o salcie sub care să mă refugiez / nu umbra unei reclame la jocuri de noroc / de fapt îmi doresc ca cineva să mă dorească / cum îmi doresc eu spații verzi la Dâmbovița”.
Maria Vîlcu (clasa a XI-a, ICHB) a scris poemul „broaștele țestoase mănâncă smochine” în care, printre alte imagini derulate rapid, se întrevede cum „cerul curge printre rădăcinile trestiilor / rațele trec pe verde / am căzut când m-ai împușcat cu o alică / trasă din paiul pe care îl foloseai să respiri sub apă / fiare vechi / fiare luăm / asta auzeam printre potcoave / scris peste numărul de înmatriculare / eram mică și nu vedeam coama”. Versurile transmit un amestec de inocență, memorie și experiență dureroasă, surprinzând percepția copilăriei asupra lumii, natura și violența fiind atât fascinante, cât și amenințătoare.
Poemul „Ruta Grozăvești” de Maria Mustățea (clasa a X-a, Liceul Tudor Vianu) sugerează o contemplare liniștită a vieții urbane, evidențiind conștientizarea trecerii timpului, dezvoltarea personală și conexiunea subtilă dintre om și împrejurimi: „malul Dâmboviței, negru ca tăciunele, / reflectă din lumina felinarelor / și pictează un cer plin de lampioane / pe stradă se aștern umbre de speranță printre umbrele străinilor” și „Dâmbovița alunecă nestingherită printre gândurile străinilor / martoră a schimbărilor / căci știe cum se simte / înțelege puterea maturizării colective din lăuntrul ei / mă uit la propria reflexie și îmi scapă un zâmbet”.
În poemul „verde măsliniu”, Miruna Șimon (clasa a VIII-a, Liceul Mihai Eminescu) meditează asupra permanenței și fluxului vieții, reliefând contrastul dintre liniștea interioară și agitația exterioară, precum și curiozitatea față de ceea ce rămâne necunoscut și neexplorat: „era calm și răcoare / Dâmbovița era neschimbată / mereu aceeași / la fel de verde / la fel de rapidă / înconjurată de aceeași agitație / s-a gândit la măsline la pești și la viață / la râul neauzit al trăirilor / pescuia gânduri și emoții / uneori probleme / valuri mici și uniforme / totuși era ceva întunecat la ea / ceva neexplorat / neatins / s-a uitat în jur / Basarabia e România / lor nu le păsa / fiecare cu povestea lui / povești prăfuite și pline de gunoaie dar originale”.
În fine, pentru Alana Crasovschi (clasa a XI-a, Liceul Tudor Vianu), Dâmbovița este atât o „apă tulbure, martoră a secretelor uitate”, cât și un „râu tăcut / oglindă a soarelui / un licăr de speranță / un atenuator al haosului”. Recitalul elevilor s-a încheiat în această notă optimistă, potrivit căreia îngrijirea naturii înconjurătoare poate aduce mai multă ordine în viața noastră.
Angelica Stan: „Proiectul Tulbure / Clar a însemnat pentru noi un mijloc experimental de a testa existența unei legături subtile: cea între poezie și poluare. Premisa a fost aceea că ceea ce nu se vede cu ochiul liber, ceea ce e difuz, imprecis – acceptăm tacit. Totuși, devenim vulnerabili la această poluare insidioasă despre care nu se poate ști cu exactitate cât ne afectează, iar atunci avem nevoie de mijloace diferite de a o aborda. Credem că poezia este un astfel de mijloc prin care putem contracara felul în care narativul agresiv al poluării ne afectează zilnic starea de spirit.
Ca să ajungă mai direct la public, poezia poate lua forma unui obiect banal – un PET –, unul care, în ciuda vremelniciei lui, poartă un mesaj profund, un vers al unui poet contemporan, esențializat. El exprimă într-un limbaj metaforic ceea ce poate ne e greu să acceptăm și ne oferă doza necesară de ambiguitate pentru a deveni mai liberi în interpretarea realității.
Cei care au participat la acest experiment au încercat mai întâi să localizeze cea mai poluată și cea mai curată zonă de pe harta Dâmboviței, mai precis dintre Grozăvești și Piața Unirii, raportându-se la propriile experiențe, cu propriile grade de toleranță a ideii generale de poluare. Au ales pin-uri de diferite culori pentru a semnala starea apei: roșu (foarte poluată), galben (destul de poluată), albastru (destul de curată), verde (foarte curată). Pinurile roșii s-au terminat cel mai repede! Apoi au completat un chestionar cu întrebări închise și deschise legate de acest subiect, schițând chiar și un loc semnificativ pentru ei din acest areal.
La final, surpriză: au primit în dar un vers inscripționat ca sticker pe o sticluță din plastic (reciclabilă). Ce să facem cu el? au întrebat unii. Să-l citiți, să descoperiți limbajul poeziei, mesajul versului de dincolo de cuvintele propriu-zise – altminteri obișnuite –, să vedeți cum funcționează acest instrument discursiv care ne poate decup(l)a din realitatea – poate prea stresantă – a prezentului. Asta pentru că, dincolo de mari proiecte și mari strategii de dezvoltare, orașul are nevoie să fie iubit cu toate detaliile lui, să fie adoptat afectiv, să facă mai mult parte din realitatea noastră interioară, pentru a putea fi schimbat în bine.”
Proiectul a fost coordonat de prof. dr. arh. urb. Angelica Stan în cadrul Laboratorului de Cercetare Doctorală Interdisciplinară al Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu din București. Activitatea a fost implementată și monitorizată de o echipă de doctoranzi în urbanism: Anca Mărgăritescu, Antonia Panaitescu, Ioana Enache și Ionuț Zbârnac.
Versurile au fost fie donate, fie selectate de Angelica Stan din texte semnate de: Ana Zett, Anca Chimoiu, Andrei Zbîrnea, Anastasia Gavrilovici, Claudiu Komartin, Cosmin Perța, Emanuela Ignățoiu-Sora, Ionel Ciupureanu, Livia Ștefan, Mariana Codruț, Mihok Tamas, Mircea Andrei Florea, Moni Stănilă, Monica Manolachi, Olga Ștefan, Ramona Boldiszar, Svetlana Cârstean, Ștefania Mihalache, Alexandra Podea, Angelica Stan.
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu