Într-o vreme în care poezia se caută pe sine între confesiune și construcție cerebrală, între selfie liric și exercițiu formal, volumul Această tandrețe a Luminiței Giurgiu, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, vine cu o propunere lirică ce pare în același timp domestică și nedomolită. Cu titlul său delicat, dar cu o forță de impact ce nu poate fi negată, volumul se înscrie în categoria acelor cărți care știu că, uneori, o emoție bine dozată estetic poate lovi mai tare decât o declarație urlată.
La o primă privire, versurile Luminiței Giurgiu par simple, decupate dintr-o realitate personală, feminină, chiar senzuală. În schimb, odată ce începi să citești cu atenție, înțelegi că în spatele tandreței declarate se ascunde un mecanism poetic atent reglat, o punere în scenă a vulnerabilității care știe exact unde vrea să lovească.
Poezia „parfum”, una dintre piesele de rezistență ale volumului, se deschide cu un contrast puternic între seducție și refuz, între ceea ce atrage și ceea ce rănește:
iubitul meu poartă un parfum scump.
toate femeile sunt înnebunite, îl adulmecă
de la degetele picioarelor și până în
vârful limbii. dar el
mie
îmi aruncă pietricele în geam.
Poemul este o meditație lirică despre respingere într-un registru aproape ironic. Într-un decor de reclame senzuale cu bărbați parfumați, protagonista poemului nu este admiratoarea, ci cea căreia i se trântește metaforic fereastra în nas – și totuși, ea „le-adună” cu o bucurie nebună, transformându-și rănile în bijuterii poetice. Finalul – „e unul care / va deveni celebru” – poate fi citit fie ca o premoniție despre faima toxică a unui narcisist, fie ca o ironie amară asupra modului în care societatea celebrează superficialul.
Această poezie e exemplară pentru ce reușește Luminiţa Giurgiu în acest volum: vorbește în registru personal, dar nu cade în capcana unei simple confesiuni. Versurile ei funcționează ca oglinzi sfărâmate: fiecare fragment reflectă o altă nuanță a feminității, a relațiilor, a dorinței sau a absenței ei.
Un alt poem care impresionează vizual și fonic este „ferestre din care gâlgâie lumina”:
scoasă din minți ca sabia din teacă
vibrează scurt și retează
grumazul ferestrelor. știam
cât e de necruțătoare lumina, le pizmuiește – ele văd
lumea. la rândul lor, îi râvnesc
tinerețea.
Aici, lumina devine sabie, armă, privire. E o imagine care aduce cu sine o mitologie domestică și totodată una aproape războinică. Ferestrele devin ființe cu grumaz, cu dorințe, cu pizmă. Casa, la rândul ei, „își freamătă miliarde sonore / spinări suite pe-o spinare de cal”. O imagine suprarealistă, dar densă, un dans sinestezic în care casa devine corp viu, univers locuibil și senzorial.
În aceste versuri, Luminița Giurgiu aduce în scenă nu doar sensibilitate, ci și o forță de expresie atent regizată. Poezia sa nu este doar o notare a unor trăiri, ci o punere în scenă a lor. Spațiul domestic, iubirea, feminitatea, casa, lumina, mirosurile – toate sunt împletire într-un ritual de transfigurare poetică.
Dincolo de poemele individuale, volumul se conturează ca un tot coerent, în care stilul autoarei devine recognoscibil: versuri scurte, fără majuscule, rupturi vizuale care cer pauze de gândire, jocuri sonore subtile. Poezia este scrisă parcă să fie rostită în șoaptă sau notată într-un jurnal care nu e doar al unei persoane, ci al unei întregi generații de femei care învață să transforme fragilitatea în forță.
Volumul Această tandrețe este, în cele din urmă, o demonstrație că sensibilitatea poate fi un act de putere estetică. Că poezia nu trebuie să fie nici grea, nici aridă, ca să fie profundă. Și că există o frumusețe imensă în a spune lucrurile mici – cu o voce atentă, cu un ritm propriu, cu un parfum care rămâne mult timp după ce ai închis cartea.
Luminița Giurgiu, Această tandrețe, Editura pentru Artă şi Literatură, anul publicării: 2024, nr. pagini: 100
Cumpără cartea:
Dacă ţi-a plăcut ce ai găsit aici, susţine site-ul citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Nastia Petruk / Unsplash
scrie un comentariu