Noul roman al lui George Cornilă apare la Editura Polirom, în colecţia Ego. Proză.
Una dintre marile plăceri ale scrisului constă în acest abandon, când păstrezi controlul doar până într-un punct, după care te lași în voia lui, ca și cum ai face pluta pe o mare agitată.
– Care a fost momentul sau ideea care a declanșat scrierea acestei cărți?
Cred că rareori se poate identifica cu exactitate ce a determinat șirul de gânduri care a condus la decizia de a face din ceva anume ideea centrală a unei cărți. Splendide făpturi fragile are patru planuri, care s-au dezvoltat atât independent, cât și în legătură unul cu celelalte. Am abordat aici o serie de teme care mă interesează de multă vreme, am scris serios, dar m-am și jucat. Se regăsesc în aceste pagini fascinația mea pentru Amazonia, pe care-o nutresc încă din copilărie, atracția față de tot ce e vechi – vremuri, clădiri, cărți –, pentru locurile decăzute care ar putea să renască într-o zi, explorarea unui worst-case scenario dacă românii ar fi ales să se rupă de Europa. Sunt teme prea vaste pentru a fi acoperite de o singură carte și de un singur om, știu asta, de aceea văd acest roman, poate cel mai ambițios al meu de până acum, doar ca pe o minusculă pietricică într-un mozaic la care lucrăm mii de oameni de-a lungul a generații întregi.
După ce am terminat Silex, mi-am spus că mult timp nu voi mai scrie o altă carte, dar toate cele de mai sus erau în mine, unele de ani de zile, și deja căutau să iasă la lumină. Într-o dimineață m-am așezat la masa de lucru, am scris câteva rânduri și, așa cum se întâmplă, cât ai clipi, au trecut doi ani și m-am trezit cu un puzzle întins pe câteva sute de pagini. Una dintre marile plăceri ale scrisului constă în acest abandon, când păstrezi controlul doar până într-un punct, după care te lași în voia lui, ca și cum ai face pluta pe o mare agitată, fără să știi pe ce insulă misterioasă vei ajunge, departe de orice-ți era familiar, sau dacă vei mai simți vreodată pământul sub picioare.
Oricine poate argumenta că exagerez, că am o viziune romantică asupra scrisului, însă nu văd cum aș putea gândi și simți altfel câtă vreme ceea ce sunt astăzi este rezultatul scrisului, al meu și al altora.
– Ce personaj (sau ce parte din carte) te-a costat cel mai mult ca autor?
Empatizez cu personajele mele, mă consum împreună cu ele și-mi este foarte greu să le arăt cruzime. Se suferă destul în cartea asta, inevitabil, căci nicio viață, nici măcar a unui personaj fictiv, nu poate fi lipsită de suferință. Cea mai solicitantă a fost însă povestea lui Iancu Hristoforu, nu atât din cauza dramatismului, cât din cauză că a trebuit să duc un român în Brazilia secolului al XIX-lea. Pentru asta a trebuit să citesc câteva mii de pagini, să scotocesc după fotografii și schițe, să gust, să cunosc, să caut să înțeleg. Solicitant, dar cât se poate de distractiv!
– Cu ce speri că va rămâne cititorul după ce termină cartea – o imagine, o întrebare, un sentiment?
Mi-aș dori ca după ce termină cartea aceasta, să citească câțiva scriitori brazilieni, să-și prepare o feijoada, să ia la pas satele transilvănene – asta am făcut și eu. Apoi, să-și dea încă o dată seama că iubirea ne face mai buni și mai stupizi decât orice altceva, și că o căutare poate da sens unei vieți, dar te împiedică să trăiești în prezent; să salveze ceva ce altfel ar dispărea; să-i prețuiască pe cei dragi cât încă le sunt alături; să conștientizeze că un vot sau abținerea de la vot poate avea consecințe dintre cele mai înfiorătoare; să facă o faptă bună, oricât de măruntă, oricând pot, fără să aștepte nimic la schimb – toate acestea sunt lucruri pe care și eu mă străduiesc să le fac.
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu