Ce se întâmplă cu visurile noastre când le abandonăm? În ce se transformă dorințele la care, fără voia noastră, renunțăm? Le culeg din zbor alți oameni care privesc cu încredere spre viitor? Sunt mulți scriitori care cred că ideea unei cărți noi ajunge astfel la ei. Într-un univers al creativității, idei răsfirate pretutindeni ajung uneori între pagini.
De dragul Nadiei Comăneci (Humanitas Fiction, 2026) de Cho Nam-Joo, carte câștigătoare a Premiului Hwangsan pentru tineri autori, tradusă la noi de Diana Yüksel, este un roman despre astfel de visuri rătăcitoare, despre dorințe abandonate și speranțe regăsite din nou. Mai precis, despre ce contur poate să capete speranța într-o lume care, din nou și din nou, pare pregătită să niveleze totul printr-un tăvălug care uneori se ascunde sub forma progresului, fără a mai ține cont de ritmul mult mai lent al oamenilor.
Koh Mani e o fetiță curajoasă, cu părinți lipsiți însă de noroc, de resurse care să le permită să plece din mica lor casă de la periferia Seulului. În 1988, în preajma Jocurilor Olimpice găzduite de Coreea de Sud, Mani află despre Nadia Comăneci, deja o legendă în urma performanței înregistrate în 1976 la Montreal. Iar atunci se înfiripă nu speranța, ci se naște o hotărâre pe care pare că nimic nu o poate spulbera. Koh Mani, convinsă acum că până și numele ei, asemănător ca pronunție cu Comăneci, își vede noul destin încununat de succes.
Cho Nam-Joo reușește, și de data aceasta, la fel ca în binecunoscutul roman Kim Jiyeong, născută în 1982 (Humanitas Fiction, 2021), să evoce o frescă socială ireproșabilă a Coreei de Sud la finalul anilor ’90. O dezvoltare economică urmată de trecerea la democrație în 1987 înseamnă și o schimbare profundă care, la nivel social, se reflectă în comportamentul schimbat, de pe o zi pe alta, în sânul aceleiași comunități:
„Relațiile s-au răcit brusc între locuitorii din complexul S și cei din deal. Precupeții din piața ambulantă au refuzat să le mai vândă produse celor de la blocuri, au izbucnit și scandaluri între ei, ba chiar un individ a fost luat de poliție, căci într-o noapte, la beție, spărsese lacătul porții. Deși nu-i îndemnase nimeni, copiii din cartierul din deal au început să arunce ambalaje de dulciuri, gumă și alte mizerii peste gardul complexului de blocuri. Adulții își pierduseră scurtătura, iar copiii, locul de joacă“.
Nu avem o romantizare a unei societăți, nici un portret idealizat, și ni se oferă astfel prilejul de a decosmetiza ceea ce, în prezent, este adesea înfățișat ca aproape de perfecțiune. Numai că Cho Nam-Joo dezvăluie, și de data aceasta, stratul aproape nevăzut, pătrunde în spatele ușilor, deschide larg ferestrele către problemele firești ale familiilor cu venituri mici dintr-un oraș în care competiția, de exemplu, pe piața locurilor de muncă este acerbă.
Koh Mani se confruntă, treptat, cu deziluziile care o însoțesc încă din copilărie. De la hărțuirea din școală și până la un șir de iubiți lipsiți de principii, viitorul protagonistei care spera să ajungă gimnastă de performanță se dovedește marcat de prejudecățile celorlalți, inclusiv din partea familiei. Naivă și stângace, mama își susține fiica în visul de a deveni gimnastă, numai că deciziile sunt mereu luate în mod eronat. Koh Mani e înscrisă, mai întâi, la un curs de aerobic, iar apoi la o școală mult prea scumpă astfel încât visul lui Mani să poată fi susținut pe termen lung. Însă aceste decizii luate de mama ei reflectă (așa cum se întâmplă și cu tatăl lui Koh Mani, figură ștearsă, cotropită de deziluzii) tocmai maniera în care inegalitatea socială deformează destinele și speranțele oamenilor, retezându-le, cel mai adesea, orice șansă reală de reușită, de depășire a unui statut social sau financiar.
Mai mult de atât, unghiul dinspre care privește autoarea sud-coreeană nu lasă loc de nuanțe îndulcite. În spatele Miracolului de pe râul Han, existau și destine incapabile să țină pasul. Și, în același timp, speranțele păreau înconjurate de contururi amare:
„Și acum zâmbesc de câte ori îmi amintesc de anul acela petrecut la sala de gimnastică aerobică, visând la ziua când aveam să mă pot transfera la o școală care trebuie să aibă club de gimnastică. A fost epoca de glorie a vieții mele. În realitate, a fost și perioada în care am fost persecutată cel mai mult la școală“.
Mereu între lumină și umbră, viața lui Koh Mani pare să nu bifeze nici măcar una dintre așteptările părinților și ale societății de la o viitoare tânără speranță – nu devine gimnastă, nu își construiește o carieră, nu se căsătorește. E însă aceasta o viață în care nu mai e loc pentru fericire? Nu. Fiindcă esența acestei cărți e clară – „Nimeni nu e pe deplin fericit, dar nici total descurajat“. Iar Cho Nam-Joo creează un spațiu aparte pentru toate aceste vieți la fel de importante în care merită să se strecoare lumina:
„Pe ei nu-i reprezenta nimeni. Până în momentul acela, proprietarii și chiriașii trăiseră în aceeași sărăcie. Nu era o diferență prea mare între ei. Mergeau și unii, și alții să vândă diverse mărfuri în aceeași piață, luau același autobuz, își cumpărau cele de trebuință pentru cină de la aceleași magazine, se întorceau la fel acasă legănând sacoșele din plastic negru. Dar lucrurile s-au schimbat. Proprietarii au început să-și dea aere doar pentru că dărăpănăturile acelea erau ale lor. Banul face o brută din om“.
Extrage, dintr-un amestec de umbre, tocmai ceea ce ne redă din nou și din nou speranța, oricât de mică ni s-ar părea uneori. Rămâne însă o perspectivă dulce-amăruie asupra lumii în care cei firavi trebuie să învețe vicleșugurile celor care au știut să se ridice la timp deasupra celorlalți. Și totuși ceva fragil se desprinde din căminul acestei familii, delicat ca o floare pe care nimic nu o poate ofili. Poate hotărârea lor de a rămâne împreună, de a nu-și alunga fiica (ajunsă acum la patruzeci de ani), de a reveni, în ciuda reproșurilor periodice, unul la celălalt.
În opoziție cu un strat dezbinat al societății, tocmai această familie care continuă să rămână împreună e un simbol al unei reziliențe care, mai devreme sau mai târziu, ar putea corecta nedreptățile.
De dragul Nadiei Comăneci este, mai presus de orice, despre curajul de a înainta cu ochii închiși pe o bârnă subțire și de a alege să te urci din nou pe ea, chiar și după ce ai căzut.
Cho Nam-Joo, „De dragul Nadiei Comăneci”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2026, nr. pagini: 240, traducere: Diana Yüksel
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu