„Marile bucurii și marile tristeți”, unul dintre cele mai bine primite volume de proză scurtă de la noi (Editura Trei, 2013), a fost publicat recent într-o nouă ediţie la Editura Humanitas, în colecţia 821.135.1 – Scriitori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu. Despre această nouă ediţie am fost curios să aflu mai multe de la Augustin Cupşa, care a fost amabil să-mi spună şi la ce lucrează acum. Nicio surpriză: o nouă carte (sau chiar mai multe, veţi vedea).
Augustin, prima curiozitate pe care o am în legătură cu această nouă ediţie a cărţii tale de proză scurtă ar fi aceasta: de ce, totuşi, o nouă ediţie? De ce nu o nouă carte cu alt titlu? S-a vândut atât de bine ediţia de la Trei, încât Humanitas a considerat „noua împachetare” drept un posibil succes de casă?
Ideea de a reedita „Marile bucurii și marile tristeți” a venit chiar de la prima discuție cu Andreea Răsuceanu, atunci când se schița colecția de autori contemporani de la Humanitas. A fost un volum care i-a plăcut foarte mult și ei, ca și altora. Îmi aduc aminte că, după apariție, au mai fost editori care mi-au scris sau chiar au anunțat pe Facebook că le-ar fi plăcut să scoată ei această carte. Pe atunci însă gândul de reeditare era foarte departe de mine, despre carte s-a vorbit cu ceva întârziere, tot mai mult în anii de după apariție, chiar și în decembrie 2020 a apărut o cronică de „întâmpinare” de la Ștefan Manasia, la care țin foarte mult. Parcă tot timpul cartea asta mai avea ceva de spus. Cred că asta a contat pentru reeditare, faptul că avea un suflu încă viu, nu neapărat planul de vânzări. Deși am stat foarte bine și la acest capitol.
Eu chiar aştept o nouă carte de la tine, după „Aşa să crească iarba pe noi”. Au trecut, totuşi, vreo patru ani şi, iartă-mă, ce primesc e doar o reeditare? Nu ai inimă pentru cititorii ca mine? ?
Da, știu ce spui. A venit pandemia, toată lumea a trebuit să aștepte, inclusiv eu. Am luat-o pe rând, în ordinea angajamentelor, cel puțin din punct de vedere al publicării, cu scrisul am mers mai departe. Mi-aș fi dorit să am reeditarea în 2019, dar s-a făcut 2020 din motive tehnice, apoi anul „pandemic”, așa am ajuns în 2021, atunci când mi-aș fi dorit să scot de fapt volumul nou. Așa se face că între timp am încheiat două manuscrise, două seturi de proze scurte care funcționează individual, dar ar putea fi contopite într-un singur corp. Și mai am și un început de roman, un proiect la care mă gândesc (de)mult.
Puteţi cumpăra cartea de la:
„Marile bucurii şi marile tristeţi” a reprezentat pentru mine o mare bucurie (sic). Este, cred, un reper în privinţa prozei scurte româneşti din ultimii 10-15 ani. Şi, dincolo de tonul de glumă din întrebările anterioare, aş vrea să ştiu cum se „compune” o astfel de carte? Cum ai strâns prozele din ea, în cât timp ai scris una, în cât timp alta, ţi-a fost mai greu cu vreo proză din cartea asta, ţi-a luat mai mult să o finisezi?
Da, e un traiect lung, vezi, parcă nici acum nu s-a încheiat, în reeditare am inclusiv proze inedite dar care par că fac parte organic din prima parte, acolo unde cele mai multe proze sunt din anii 2009-2010. Mi se pare că „Marile bucurii și marile tristeți” conține vocea mea naturală, felul în care pot să scriu fără să simt că îmi comand un rol, ci mă joc pe mine însumi. Proza care a deschis acest filon este chiar și prima din volum, „Răceala”, ea anunță programatic un „manifest personal”, așa cum scria Ștefan Manasia în Tribuna, mijloacele de lucru, tema și, cel mai important, poziționarea autorului față de poveste. Am scris-o dintr-un foc, în câteva ore. Celelalte povestiri au fost mai întâi contemplate, apoi am trecut la lucru pe hârtie, dar nu le-am forțat, le-am lăsat să vină pe cele potrivite. Finisajul e munca mea preferată, aș putea să fac îndreptări și pe marginea tiparniței. Mi se pare că scrisul e un râu, nu poți să-i faci o fotografie și să zici că, gata, l-ai văzut, ăla e.
Am observat că „joci” în cadru minimalist, cu două-trei personaje, pe relaţia părinte-copil sau pe fond conjugal. Miza ta pare să fie surprinderea acelor lucruri care, deşi extrem de importante, rămân nespuse în astfel de cadre înguste. Ai trăit şi în Franţa, şi în Anglia, dar mai ales în România. Crezi că această cultură a lucrurilor nespuse este definitorie mai degrabă pentru români sau ai întâlnit-o şi în alte părţi? Aici, desigur, mă gândesc (şi) la profesia ta, cea de psihiatru, care-ţi permite să vezi lucrurile acestea cu alţi ochi.
Cam astea sunt relațiile literaturii în general, romanului, oameni apropiați sau străini care devin apropiați, pentru o bucată de timp mai scurtă sau mai lungă, apoi inevitabil se îndepărtează, scriitorul se lipește de oameni atunci când îi surprinde în modul lor natural. Chiar și atunci când dă peste eroi, tot dintr-o ipostază cotidiană îi dezleagă, altfel oamenii ar fi niște enigme indescifrabile, și atunci tot efortul n-ar folosi la nimic, iar noi vrem să ne apropiem de celălalt, direct sau printr-o privire furișată într-o ficțiune. Apoi e surprinderea, apoi e frustrarea, apoi e indiferența sau resemnarea faptului incomunicabil, relația imposibilă dintre fiecare și fiecare altul. Ce rămâne după ce ne spunem tot? N-am vrut să răspund la întrebarea asta. Am strâns cadrul până când distanța dintre două persoane apropiate a devenit palpabilă. Sau nu, erau doar niște contururi care mărginesc un spațiu.
Ediţia nouă a „Marilor bucurii” se deschide cu proza „Răceala”, în care fiul îşi ajută tatăl să afle cine l-a turnat la Securitate. Tatăl vrea şi nu vrea să ştie, parcă mai curios e fiul, ca să ştie de cine să se păzească. Despre proza asta am aflat că ar conţine o doză importantă de autobiografie. Este ea cea mai autobiografică proză a ta?
Da, „Răceala”, îți spuneam mai sus, fără să anticipez întrebarea următoare, a fost ca un dicteu automat, deși e realistă și autentică, eram într-o iarnă în vizită la ai mei, m-am „încuiat” în camera mea de pe vremuri și am scris-o. Nu m-am gândit la conotații politice, la sistem și la opresiune, m-am gândit la mine și la tata. Pe alocuri am ficționalizat mai serios, el n-a fost stomatolog, acțiunea am mutat-o într-un oraș mai departe, pentru ca cei doi să petreacă mai mult timp pe drum, drumul acela l-am făcut în altă iarnă, mai demult, am oprit la Sibiu să dormim, era ciudat că am stat la hotel, deși el era din oraș, nu mai aveam casa în care crescuse, unde și eu mă jucasem în copilărie, simțeam răceala aceea în camera de hotel, orașul care făcea flori de gheață pe geamuri. Eu și cu tata apărem și în alte proze, într-una recentă, „Soldații mergeau prin zăpadă”, tot într-un anotimp friguros, incerți și laconici, la o altă vârstă, o frază muzicală care se repetă în carte. Apoi în același oraș, orașul meu, o amintire vagă, sfârșitul unei veri stătute, o femeie care se dezbracă la geam, drumul pe jos spre casă, noaptea târziu. Scriu mai mult despre mine când scriu la persoana a III-a. Simplist, mă gândesc că lumea n-o să se prindă, și chiar nu se prinde.
Mă interesează să aflu cum ajunge un om de pe stradă personaj în prozele tale. De pildă, despre Doina, vânzătoarea de bilete de autobuz din „Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare”, am aflat că e, într-un fel, chiar o persoană reală, cineva pe lângă care treceai constant. Cum a devenit acea persoană reală dintr-o gheretă aparent banală ceva care să prezinte interes pentru scrisul tău? De ce ţi s-a părut că merită exploatată aşa?
Femeia aceea o să marcheze o epocă în disoluție. În București mai sunt câteva vânzătoare de bilete în câteva gherete. În Paris am mai prins biletul printat, dar de obicei îl scoți de la aparat, mai sunt și acolo câteva ghișee la metrou. (Sindicatul se luptă.) Dar oare cât timp vor mai fi? Am început să apreciez lanțurile de magazine care mai păstrează oameni la casă, cumpăr de la ei chiar dacă nu au ce caut, trebuie să-i susținem, nu pentru că merită, ci pentru acei oameni. Nu văd unde e marele profit dacă pui roboți acolo, apoi oamenii ăștia reformați în alte meserii când ar fi fost foarte buni acolo, zău așa, nu e doar să-ți numere restul, uneori, pentru alți oameni, singuri cum am întâlnit atâția în Paris, e chiar singurul schimb de cuvinte într-o zi, nu e puțin, și din lucrurile acestea adunate, care par niște fleacuri, se face diferența dintre o comunitate cât de cât funcțională și o sumă de indivizi înstrăinați, terminale de rețele computerizate. Da, în proză e vorba de singurătatea manifestă, dar cumva absurdă, amuzantă, nu lasă loc de compătimire. Nu e nimic de făcut în legătură cu asta. E și un contrapunct subtil în proză, singurii care prind autobuzul în ziua aceea sunt puștii care vin din parc ținându-se de mână, dar asta nu se vede decât la re-re-citire și nici n-am vrut să insist acolo, e un bonus de lectură.
La ce scrii acum? Roman sau proză scurtă? Şi când apare? Da, când apare?
Ar trebui să apară către sfârșitul anului volumul de proză scurtă care îl continuă pe acesta, l-am prefigurat în prozele de la final, dar acestea ce vin sunt mai degrabă long stories, cum ar zice Richard Ford, nu mai păstrează decât o legătură tematică cu prozele scurte de dinainte, unele ar putea fi privite drept capitole de roman. La mine e tot timpul o continuitate (și oarecum o suprapunere) de la o carte la alta, „Așa să crească iarba pe noi” a fost inițial o proză scurtă care n-a mai intrat în volum, devenită apoi nuvelă, apoi, iată, roman. Una dintre prozele din volumul preconizat funcționează ca prim capitol pentru romanul la care lucrez. Dar să le luăm pe rând, deocamdată o să iasă volumul de povestiri la Humanitas, în toamnă, sper. Apoi mai vedem.
scrie un comentariu