Cristian Popescu (născut la 1 iunie 1959) este de departe cel mai reprezentativ poet al generației `90, vârful de lance al generației, statut ce i-a fost întotdeauna recunoscut în unanimitate și de către colegii de generație Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Gălățanu sau Nicolae Tzone. În timpul vieții nu a publicat decât trei volume de poeme, care însă l-au impus, așa cum spuneam, ca lider de generație: Familia Popescu (1987), Cuvânt înainte (1988) și Arta Popescu (1994).
Despre acesta, Marin Sorescu afirma, într-o notă critică: „Cristian Popescu este un poet insolit, închegat deocamdată în descendență urmuziană. Îl consider pe Cristian Popescu peste nivelul Cărtărescu”.
Din păcate a murit în 1995, la doar 35 de ani, iar tumultoșii ani ce au urmat au tras peste numele său un strat subțire de uitare, spulberat însă după anul 2015, când editura Tracus Arte a demarat un proiect de reeditare a operelor lui Cristian Popescu, sub forma unei integrale. Primul volum din serie, apărut în 2015, s-a numit Familia Popescu și a cuprins volumele: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). În anul 2016 a apărut și volumul Arta Popescu, iar în 2023, volumul postum Jurnalul unei vieți moarte de-a gata. Ulterior, în anul 2025, apare la Casa de Editură Max Blecher și volumul antologic, Moartea mea din flori, îngrijit de Claudiu Komartin, cuprinzând o selecție din cele trei volume antume, plus un poem postum, inedit. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Opinia critică a lui Marin Sorescu se confirmă cu asupra de măsură în primele două volume ale poetului: Familia Popescu și Cuvânt înainte. În acestea, Cristian Popescu este într-adevăr un veritabil vlăstar urmuzian, poemele sale mustind de absurd, obținut atât prin calambururi lingvistice sau jocuri de cuvinte, cât și prin asocieri de imagini inedite și originale. În ceea ce privește originalitatea, cred că specifice lui Cristian Popescu sunt, în Familia Popescu, acele tablouri de familie, turnate în aliajul citadin al postmodernismului românesc: „Toată familia mea benchetuiește la “Local familial”. Bere. Lăutari. Antren. Mama aduce liliac alb în halbe. Verișoare. Toasturi. Bunicul, după tejghea, ascute cuțit pe cuțit, privește buchetul de liliac, rîde, ascute: hîrșt, hîrșt, cuțit pe cuțit. Într-un colț un țigan înmoaie vioara în halba cu bere, ca pe miez de pîine. Bunicii mei din flori, mătușile. Cu pozele din albumul de familie, bine amestecate, filate febril, rudele mele joacă un joc. “Joacă, domne, odată!” îmi strigă una din rude, iar eu arunc pe masă poza mea de la 13 ani drept valet de verde, drept damă de cupă, drept șeptar rupt la un colț. Mama se-nvîrte printre mese, veselă. Toți o ciupesc tandru, o mîngîie, o strigă. Bunicii mei din flori, mătușile.”, iar în Cuvânt înainte, ideea năstrușnică a nunții din tramvaiul 26, pe care o construiește și o susține impecabil, dând poate cea mai frumoasă serie de poezii în care absurdul capătă mai curând nuanțele suave ale realismului magic:
„Am propus să ne petrecem luna de miere în tramvai. Iar ea a zâmbit amuzată și a acceptat imediat. Toată ziua stăteam amândoi cu fruntea lipită de geam și priveam orașul. Patul nostru stătea nefăcut într-un colț, se mai odihnea din când în când în el vreo bătrână. Dimineața ne sculam în înghesuiala tramvaiului acoperiți de flori aduse de toți călătorii matinali. Doar eram în luna de miere. Ea cânta și toți călătorii fredonau odată cu ea. Își întindea rufele pe frânghie de-a lungul vagonului și bombănea c-o să le găsească până seara iarăși murdare. Dar eram veseli. Valsam printre călători în ritmul trosnetului de șine. Inima se rumenea în mine ca pâinea în cuptor când ne întâmpinau în piețe cu muzică de fanfară, îmi miroseau pieptul și subțioara a pâine proaspătă. Treceam cu tramvaiul pe sub arcul de triumf, treceam prin Cișmigiu și toți copii alergau în urma noastră”.
În poemele din secțiunea dedicată volumului Arta Popescu (structurat inițial pe două secțiuni distincte: Ce mai face Arta și Moartea mea din flori) se observă atât o detașare de stilistica lui Urmuz, cât și o depășire a obsesiei familiei. În Ce mai face Arta, poetul realizează o serie de poeme cu iz de eseuri confesive despre artă, a căror personaje principale sunt fie arta – personalizată sub chipul unei iubite imaginare, fie însuși Dumnezeu și ai lui „înger-îngerași”, caz în care gândurile poetului se metamorfozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dumnezeu cum ar sta cu un vechi prieten la o bere:
„Acuma, Doamne, ce să-i mai facem?… Spune și Dumneata… La noi, aicia, circu’ e baza. Circu’! Și nimic altceva. Ne chinuim și noi ca animalele-alea cu Arta. Doar știi și Matale că ele sunt chiar bătute din cauza frumosului… Acuma, dacă ar fi după mine, eu i-aș vindeca pe toți de fandacsiile astea, de orice fum de-al lor… Nu trece anul și – să te ții – iar o dresură cu zece-doișpe nebuni… Dar nu oricum… Nebuni d-ăia fioroși, numai unu’ ș-unu’, după gratii, în lanțuri, cu spume. Numai așa se face o dată înspre ei careva cu Arta și imediat sunt cuminți, politicoși și scriu versuri. Ge-ni-a-le, Doamne, ge-ni-a-le!”.
Desigur, cu această abordare, aparent golănească, Cristian Popescu ar putea fi acuzat, de către spiritele ultra-ortodoxe, de blasfemie. Dar nici urmă de așa ceva. Căci prin crearea acestui climat de familiaritate extremă cu divinitatea poetul nu face altceva decât să propună cititorului un Dumnezeu mult mai apropiat de oameni și de nevoile lor curente, pământești, cele de la baza piramidei. Ca și cum rugăciunea Tatăl nostru s-ar concentra doar în cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Fapt perfect previzibil, dacă ținem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză perioada „tranziției” de la comunism la democrație, o perioadă din viața românilor, marcată de lipsuri, de șomaj, de un nivel de trai foarte scăzut și bineînțeles, de nesiguranța zilei de mâine.
În continuare, poemele alese din secțiunea Moartea mea din flori se constituie într-o veritabilă comedie neagră redactată tot sub forma unor poeme în proză de factură curat postmodernă. Poetul lasă să se înțeleagă că își simte sfârșitul aproape (cartea apare în 1994, iar el moare la începutul lui 1995), dar nu se lasă doborât psihic de această presimțire sumbră, ci adoptă o atitudinea cathartică, își privește moartea în față, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită să-i împlinească destinul, sau măcar să-l elibereze din chinul vieții trăite într-o societate neconformă cu valorile sale. Poemele acestea abundă de umor negru, de autoironie, dar și de o considerabilă doză de candoare, de inocență, ceea ce denotă faptul că el, cel născut de Ziua Copilului, a rămas copil până la sfârșitul vieții:
„Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip. Ea - moartea mea din flori”.
De altfel, în poemele selectate din volumul Arta Popescu, se observă o perpetuă oscilare între durere sau disperare și fuga, prin spiritul ludic, într-o realitate alternativă în care totul părea perfect. Am putea spune că poetul simțea, alternativ, încă din timpul vieții, și iadul și raiul. Dovada pregustării raiului stă în poemul citat mai sus, iar cea a pregustării iadului, în versul pe care l-am ales și ca titlu pentru această cronică, „Poemu’ e-un mormânt de profanat pe dinăuntru”.
În final nu ne rămâne decât să ne exprimăm recunoștința față de Claudiu Komartin și Casa de Editură Max Blecher, care au contribuit la neuitarea unui poet ce poate fi inclus oricând într-un top 10 cei mai importanți poeți români din toate timpurile.
Cristian Popescu, „Moartea mea din flori”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2025, nr. pagini: 128
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Triana Nana / Unsplash
scrie un comentariu