Cum era expresia aceea celebră? Parcă „toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”. Aşa, nu? Aici, în primul rând, am zburat cu gândul citind cea mai recentă carte a lui Constantin Buduleci (Editura Polirom, 2026). De fapt, cinstit să fiu, Constantin m-a convins să-i citesc romanul după ce am parcurs primele rânduri, de o violenţă atipică, neaşteptată, de o bizarerie oarecum în contradicţie cu sensibilitatea ce avea să urmeze. A fost cârligul său, momeala cu care m-a agăţat de roman.
Apoi, am „intrat” în familie, de fapt în universul pe care el l-a descris folosindu-se de două planuri: unul al copilului care a trăit la modul continuu evenimentele pe care le descrie, şi altul, al adultului care-şi aminteşte şi retrăieşte emoţional evenimentele, încercând să-şi explice lumea de dinainte şi de după dispariţia fratelui său, Neluţu, mort din cauza unei complicaţii şi a unui malpraxis.
„toate camerele deveniseră la un moment dat dormitoare, pentru că eram prea mulţi. şi ne iubeam, indiferent cine era tatăl în certificatele de naştere.”
Cunoaştem aici copiii din prima căsătorie a mamei şi un tată agresiv, a cărui violenţă vedem că-şi lasă urme adânci în mintea celui care povesteşte. Şi nu doar în introducerea romanului se întrevăd aceste urme. Există cel puţin două alte momente în care insectele sunt călcate sau omorâte cu pliciul într-un soi de act revanşard, pe care Constantin Buduleci i le ataşează acestui povestitor care parcă se află în căutarea unei explicaţii în legătură nu doar cu moartea lui Neluţu, ci şi cu evoluţia familiei sale, una nefericită în felul său.
„primăvara soarele începea să intre în casă la prima oră. privea peretele lângă care era soba, parcă anunţând că de acum încolo el se ocupă de căldură, aşa zicea mama în gând atunci când se trezea cu noaptea în cap şi privea camera în linişte. nu mai putea să doarmă. se uita la copii cum dormeau descoperiţi, la camera care devenise casa ei, la mobilă, la covoare. doar ochii i se mişcau, când la copii, când la sobă, când pe tavan. cred că de multe ori se gândea ce să facă de mâncare, asta ne întreba în fiecare zi. noi mereu răspundeam că orice. iar ea spunea că nu are cu ce să facă orice. râdeam.”
De origine maghiară, mama, odată ajunsă într-o comunitate în care se vorbeşte doar limba română, are de-a face cu o mulţime de provocări. Copleşită, ea oferă imaginea unei persoane supuse atât noului ei soţ, cât şi greutăţilor, pe care le duce în tăcere. Iar acest al doilea tată al naratorului, un bărbat priceput, un gospodar care ştie cum să bată sau să îndrepte ca nimeni altul cuie, completează un cadru cu accente banale pentru cei din exterior, dar profunde pentru cel care le povesteşte.
„Viaţa cu Neluţu” este şi „Viaţa fără Neluţu”, pentru că mai degrabă lipsa fratelui este declanşatorul povestirii. Aproape fiecare fragment de text funcţionează ca o proză scurtă, cu multe cadre atinse ca de magia unui haiku. Totul foarte senzorial, prezentat prin ce se vede, ce se aude, fără încercări inutile de a explica inexplicabilul.
În acest sens, mi-a plăcut foarte mult următoarea „fotografie” din cuvinte:
„Mama nu a văzut niciodată marea. Dar acolo, pe acel pat dintr-un spital de nebuni, ei doi împărţeau aceeaşi rază de lumină, o lance trimisă de soare numai pentru ei doi. O priveau amândoi, iar tata a început să fluiere a pagubă.”
Cartea lui Constantin Buduleci vorbeşte, pe de-o parte, despre nefericirile unei societăţi, atât prost organizate, cât şi viciate de incompetenţă, iar pe de altă parte, despre fericirile minore ale unei familii care supravieţuieşte după cum vrea Dumnezeu. Este un roman plin de vulnerabilitate umană, care te face să te gândeşti că nici familia ta nu este esenţial diferită. Că, de fapt, nicio familie de care ai auzit vreodată nu e diferită de aceasta.
Constantin Buduleci, „Viaţa cu Neluţu”, Editura Polirom, anul publicării: 2026, nr. pagini: 192
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Isabella Kara on Unsplash
scrie un comentariu