Cartea Marinei Stepnova, Livada, apărută la Curtea Veche Publishing, 2026, într-o traducere care ajunge la măduvă, atmosferă și clinchet uman în corespondențe cu natura, semnată de Luana Schidu, face ca valul nou de scriitoare ruse chiar să înființeze un mic regat al valorii, incontestabil.
Livada este cartea care face o breșă în literatura clasică și post/modernă totodată, intertextul, mai ales biblic, e la vedere, fixând o familie princiară într-un secol trecut și într-un loc anume de provincie, tușat în adâncime, om și loc împletind același spirit, aceeași culoare, dislocată din aria unui Cehov, ah, dar ce distanță! chiar și la nivelul personajelor, aici volitive foarte, fiecare făcând și refăcându-și destinul cu forța unui tanchist care moare înăuntru, dar tot trece peste linia frontului/vieții. De fapt, morțile și nașterile sunt împreună lucrate de Stepnova, cum ar fi cea a Nadejdei, moment în care Dumneaei Stafia de moarte întră în casă, dar și iese, ca să facă loc vieții Tusiei, cu tatăl ei mai tată decât cel biologic, Meisel, personajul memorabil al acestei cărți stranii. Frumusețea de frază și ritm, dar și de povești extrem de scenice, cu omul în istoricul său de loc și de timp, sunt purtate pe patru (dacă punem și fiul ar ieși cinci) bucăți personalizate din titlul de capitol, tată, mamă, frate, fiică, o lume autonomă (distinctă prin biografii și făptuiri, traume, cultură, vorbire, încadrare/neîncadrare în tradiție, mentalitate, familie, mare sau mică, etc.), deodată asamblată, întretăiată cu celelalte, de fapt cu fiecare dintre personaje adăugându-se încă un destin, unul chiar în doi, bifurcat, cu Viktor Radovici și Șașa Ulianov.
Livada (așa cum va fi și grajdul/herghelia de cai pentru mica prințesă) e cea care naște viața, de fapt, iar scena plusului de trăire, cam tomnatică în cadrul lumii de apus boieresc, a Nadejdei Aleksandrovna, se desfășoară și într-un spațiu abia suflat/respirat de noii cumpărători. În livada cu prelungiri suculente ca fructul interzis are loc scena de vitalitate erotică, dar cu urmări nebănuite pentru cei doi, soț și soție, abil secondată, ca și în multe alte locuri din carte de tăcere/sugestie/elipsă, de fapt pulsul tăcut, de martor, al lucrurilor care se astâmpără, cu vorbe dedesubt, parcă, înlocuind un tipic/domestic moment al ceaiului. Iată pasajul furnicar, unde vitalitatea cea iubăreață vine din fructele gustoase, cărnoase și solare, care trezesc în femeie un dor de viu, încă neconsumat într-o căsnicie contrară firii năvalnice și învolburate a prințesei:
„Nadejda Aleksandrovna nu-l lăsă să termine, se ridică pe vârfuri și îl trase brusc spre ea – încă mestecând, încă nepricepând. Moliciunea prunei, saliva, seva soarelui care apunea, mirosul înăbușitor de transpirație proaspătă… Nu, nu vesel și tandru. Nu vesel și nu tandru. Ci uite-așa, uite-așa, uite-așa! Și încă așa! Da, vreau. Chiar așa vreau. Nimeni nu porunci să fie strâns ceaiul – spre bucuria mierlelor, care puseră repede de-un chef pe furiș în foișor. Laptele gras, gălbui, muls de dimineață, promitea viață lungă. Zaharnița fu cotropită de furnici.”
Nadejda Aleksandrovna e fermentul explozie din care pornește ritmul/dansul ontologic al unei familii rusești de secol XIX, crescute și cultivate la nivel regal/ist, tipic, dar trădat de fire, de nevoia trăirii complete, imediat ce te lași ghidat prin capitolele de Familie (tata, mama, fratele, fiica, fiul), cu membrii ei stabiliți la Anna, loc provincial supus și datinilor și mentalităților cimentate foarte. Doar că Nadejda, doctorul Meisel și Tusia, prințesa mică, vor răzbi și se vor război cu toate osificările, cu toate falsurile sau trenele conformiste, fiecare păstrând sâmburele iubirii în fruct propriu, individualizat și tenace, nonconformist și luptător până la a fi înghițiți de moarte. Dar, mai întâi, mama și fiica, construind rotundul cărții și al…vieții, își găsesc prin naștere rostul, sensul vieții, așa cum livada sau herghelia își re/produce viața, gustul, mirosul, esența pe pământ… uman.
Labirintul dintâi pare unul simplu, dar meandrele sufletești și cursul vieții în Familie sau cel amplu, de fundal istoric (cu multe turbulențe și schimbări majore, de remarcat cum se proiectează fără insistență pe ecran), vor fi frânate, repornite, întoarse (multe sunt analepse, dramatice foarte și caracterologice), împinse spre alte cărări existențiale datorită unei energii nelimitate, unui viu altfel. De aici țâșnește neașteptatul, suspansul, ruptura, placarea neprevăzutelor, așa cum se zărește din momentul posesiv, aparent, al locuirii în noua casă de către soții bogați și elitiști, petersburghezi educați, în nota deodată anticipativă, și explozivă, a numitei Nadejda, la fel ca momentul din livadă. Iată pasajul:
„Veniți pentru scurt timp la Anna, soții Boriatinski se cred se plimbau prin casa uriașă, pe care încă nu apucaseră s-o cunoască bine. La dreapta? Nu, nu, nu pe-acolo! Râzând înăbușit și gata să cadă, găsiră în sfârșit cămara – firește, încuiată. Cum adică, măicuța mea, n-ai nici măcar cheile de la cămară? Bună gospodină, nimic de zis! N-am apucat, Taniușka n-a venit încă – se stropși Nadejda Aleksandrovna, despletită, desculță, picioarele ei mici călcând din când în când pe tivul larg al cămășii de noapte din batist. Tup-tup. O lumânare pâlpâindă, mâinile fierbinți ale soțului, o mușcătură pe umărul sărat, râs, hârjoană copilărească, luptă între adulți. Uite ce-nseamnă să fii viu! Carevasăzică așa e! Așadar, Taniușka e capul nostru? Ei, atunci cu ea trebuia să mă însor, șopti vesel și tandru Vladimir Anatolievici – și era un altfel de vesel și tandru, cu totul altfel. De la sărutul acela din livadă nu-și mai spuseseră nici măcar un cuvânt în altă limbă decât rusa – franceza, cu care erau obișnuiți, nu suporta tensiunea vie, fierbinte, îi împiedica, și asta era tot ceva nou, fericit, și Nadejda Aleksandrovna credea că acum așa o să fie cu ei – toată viața. I-a tras una după ceafă”.
Porunca Nadejdei, preluând vocabula autoarei, va fi traseul incredibil al unei vieți de poveste neașteptată și… făcătoare de urmași, fizic și faptic, poate de secol XIX, dar unul prin ochiul postmodern și stilul cine(ma)tic, artist, exploziv, fermecător, cu plăci narative sau reflecții turnate în rezonanță sau contrast de Marina Stepnova, aducătoare de lumi așa de vii, și într-o “voce” curgătoare mereu, cu ritm acaparator, unul care neapărat seduce și cititorul exigent și pe cel iubitor de atmosferă și cadență, una de viață autentică. Foarte elaborate și lipirea sau dezlipirea momentelor temporale sau de personaj, amplu desfășurat, și întoarcerile până la rădăcini ale istoriei personale sau ale marii istorii, cum e cea a doctorului, de pildă, și unele și celelalte țesute, parcă, metonimic, pe șalul memorialistic al prințesei Nadejda Aleksandrovna. Șalul va fi pierdut, cum pierdută este și această familie, pe rând, deși din ea exemplarul Tusia va reface povestea/țesătura, aceeași sau alta, tot de iubire, una rotită la nesfârșit (!?), impunătoare și de neoprit. Ca patima, ca vocația, ca viața însăși. Personajele sunt vii, trăiesc în urma lecturii, se descurcă bine și în viața lor… postumă. Cum s-ar spune, șalul se re-face mereu.
Stepnova știe cum să traducă stările acestor personaje tari, stări limită, cum e cea în care intră prințesa Nadejda când rămâne însărcinată și în ea încep contorsiunile/lupta singurătății/însingurării cu mentalitatea știută și simțită din/în jur. Autoarea dispune de o artă a „destrupării” și întrupării unui chin interior cu ajutorul obiectelor, naturii dimprejur, care ne însoțesc/însoțește cu neliniștile și turbulențele ei. Se instalează o naturalețe a văzului, auzului și stărilor expuse în desfășurare sau ștrangulat la această scriitoare cu stil fin, lucrat cu migală. învăluitor și tenace. Dau un exemplu:
„Răceala spori, pătrundea din toate părțile, sufla, cuprindea totul – nemilos, deznădăjduit; Nadejda Aleksandrovna se înfășura în șaluri, suferea de frig, apoi încetă cu totul să iasă, se cuibărea în camera ei și zăcea zile în șir, palidă, lipsită de sânge, împietrită, aruncând pe covor câte un nou volum care-și pierduse vraja. Nici cărțile n-o mai ajutau. Nici cărțile!”
Răceala înfășurată a marii prințese va avea o săgeată dublă, aproape „ucigașă” pentru soț, care, în ciuda, a se vedea și umorul mereu la îndemână, faptului că era în siajul regal („… avusese onoarea să se îmbete cu marele prinț Konstantin Nikolaevici”) se va dovedi laș, nerezistent într-ale încercărilor vieții față de momentele de front.
Marina Stepnova e dansantă și în conturarea personajelor, de la cele slabe, tip Radovici sau soțul Aleksandrovnei, la forța cu care se impune Nadejda, apoi fiica sa Tusia. Puterea, însă, vine din iubire. Fie ea mai puțin obișnuită. Și la mamă, și la fiică, chiar și la doctorul Meisel. Dar toți au o nevoie de viață cu care rezonează natura, la Meisel cea umană. Pentru Nadejda e livada, pentru Tusia sunt caii, deși cărările sunt paralele (mamă și fiică nu se întâlnesc așa cum ne-am aștepta, se întâlnesc în destin). Autoarea introduce cu o abilitate rară un personaj construit din adâncul traumei sale, doctorul. Pe timpul holerei trădează, mai bine zis fuge dintr-un fel de spital contagios, distrus monstruos nu doar de holeră, ci de factori exteriori, ordinul puterii, cu om și doctor și …tot. Meisel scapă cu fuga, dar una de la fața și chinul ultim al celui mai bun medic, moment secretizat de fostul student, mereu nevindecat, totuși îm-bălsămat/bandajat de iubire pe traseu, cu făptuirile ei incredibile, cum este educarea sau scoaterea din muțenie a Tusiei. Credibilitatea vine din alcătuirea cea sinuoasă a firii umane. Nadejda are o perspectivă distantă/osificată aproape față de țăran, dar apropiată versus orice element care atinge frumosul, chiar și cel corporal, caz Viktor Radovici sau fiica unei croitorese geniale. Nadejda dispune și se supune unei nevoințe de posesie, ca cea a livezii, se zbate și o locuiește până i se duc puterile și doar singurătatea rămâne însoțitoare. Interesant că toți cei puternici, chiar și doctorul care își programează ora morții și forma ei întru protecția Tusiei, sunt încăpățânați până la final. Niciodată grotescul nu stă alături, doar umorul sau poeticitatea autoarei mai străbate, înmoaie stratul de voință feroce, instrumentul lor de lucru. Educația doctorului Meisel pentru Tusia constă chiar în a-și impune cerințele, fundamentate de cunoștințele (și principiile) sale, mai ales medicale, cât și de învățăturile vieții, cum e momentul în care, după destrăbălarea verbală de la grajdul de cai, impune fetei, cu libertatea acordată de marea prințesă, în ciuda reacțiilor isteriza(n)te ale tinerei, un comportament verbal adecvat bunului gust și ținutei sociale.
De fapt, Stepnova nu desfășoară mereu amplu poveștile, ba scoate din cel mai mic element, fie și de decor, chiar esența, unul, însă, cu darul de a iradia totul. Astfel, pentru a fixa gustul desăvârșit al prințesei Nadejda Aleksandrovna e de ajuns să introducă, subtil, în lucrătura de interior a casei noi un amănunt, altfel nesemnificativ privit separat, genele cameristei:
„Și numai Nadejda Aleksandrovna știa că nu e doar efectul sălilor de proporții uluitoare, al mătăsii gălbui cu care erau acoperiți pereții (trei, trei luni căutase o culoare care să radieze înșelătoare nuanțe opalescente), ci și al genelor cameristei, care intra la momentul potrivit cu o tavă pe care se afla un ibric de cafea minuscul, pe spirtiera înfrumusețată de flăcăruia albastră vie. Genele cameristei erau și ele albastre, întoarse la colțuri, îngreunate de un chibrit invizibil. Metoda, oricât de absurdă, funcționa de minune – casa soților Boriatinski era considerată una dintre cele mai bune…”.
Conduse cu atenție și cu desfășurări, tăieturi sau întreruperi revelatorii, cu întoarceri și anticipări, sunt și relațiile de-a dreptul ieșite din tiparul comun, social, familial, etc. Relația Meisel cu Tusia este amplă, secvențializată cu măsură și extrem de finisată de la un capăt la altul, dar cea dintre Nadejda Aleksandrovna și doctor devine una exemplară prin sugestie și elipsă. Multe scene se desfășoară la vedere, pe când conținutul lor se află dedesubt, nespus, de multe ori, sau strecurat pe sfert ori jumătate de notația autoarei. Iată un exemplu:
„Mușca zgomotos, cu poftă. Îi întindea fructul Boriatinskăi – cu gestul simplu al mamei care-i întinde ceva copilului, și ea la fel de simplu îl lua, își înfigea dinții în el, amestecând sucul, miezul, saliva ei și a celuilalt. Era mai mult decât un sărut, era apropiere adevărată, mai impardonabil decât orice trădare, dar ei nu se gândeau la asta. Ei pur și simplu așteptau copilul. Amândoi. Pot să mănânc și o boabă de porumbar? Unei viitoare mame, prințesă, i se permite orice. Pacientele mele însărcinate mâncau uneori cretă sau, oricât de oribil ar suna, hering împuțit. O negustoreasă, n-o să vă vină să credeți, a pus să i se atârne în casă, la căldură, un sturion întreg, până i-a căzut coada. Până și câinii fugeau de duhoare, n-o puteau îndura. Ea însă mânca și îl lăuda. A născut așa un voinic, că m-am temut că n-o să-l pot ține în brațe. Cinci kilograme întregi. Așa că dacă îngăduiți… Nadejda Aleksandrovna flutura din mâini veselă, mimând oroarea, și culegea cu buzele din palmă boaba de porumbar ușor stafidită de apropierea iernii. Dimineața și seara era deja brumă, dar ziua totul strălucea, se topea, se cocea, aerul orbitor-amărui era brăzdat de pânze de păianjen zburătoare și cerul era imens”.
Nu întâmplător îi ies atât de vii Marinei Stepnova scenele de moarte și de viață, împreună. Prima moarte a mamei prințese va fi și una a nașterii și a unei alte vieți, dăruite total fetei, o altă livadă, am spune, dacă Nadejda nu le-ar asocia singură. Citez un pasaj:
„În dimineața zilei de 31 martie 1870 deveni limpede că Nadejda Aleksandrovna Boriatinskaia n-o să apuce seara. Înțelegeau acest lucru toți – și prințul, și Taniușka, și preotul care moțăia răbdător în salon, după ce îi dăduse deja împărtășania de două ori suferindei care nu observase asta, și doctorul de la Petersburg, care locuia în casă de cinci luni, dar rămăsese străin, fără nume. Servitorii speriați se ascundeau de el prin cotloane și firide numai de ei știute, și casa însăși încremenise, se făcea mică, de parcă s-ar fi pregătit pentru o lovitură din afară. Numai livada foșnea ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat – udă, neagră, ca lăcuită, invadată de lumina netedă a soarelui. Livada clefăia de noroi jilav, răsuna de glasurile ciorilor revenite nu de mult – și din când în când se scutura, împroșcând cu imenși stropi veseli. Își aduna forțele. Și Nadejda Aleksandrovna, ascultând acest susur și pleoscăit umed de dincolo de ferestre, era singura care nu știa că moare. Năștea de două zile și în ultimele câteva ore deja nu mai simțea durerea, fiindcă în cele din urmă se găsea toată înlăuntrul ei, ca în miezul unui glob subțire, umed, încins la roșu, suflat la nesfârșit din țeavă de un sticlar cu mâini arse de soare din Murano.”
Secondarea suferinței de una a zbaterii… naturii este desăvârșită, iar această moarte simbolică, urmată de înviere, e tradusă mai târziu în text chiar de autoare:
„Cu moartea pre moarte călcând, aflând însuși temeiul vieții. Esența ei) fata…o imensă și limpede providență, pe care ea o simțea la fel de viu ca pe greutatea copilului care ședea pe mâna ei dreaptă; și aceeași providență umplea de sucuri vii livada udă de dincolo de ferestre, și doar zgomotul acestei livezi primăvăratice care se trezea o ținea încă pe Nadejda Aleksandrovna pe lumea aceasta, mai precis, se agăța de acest zgomot ca de mâna răcoroasă și ușor umedă a cuiva drag, foarte important în viața…”.
În aceste pagini ale morții-înviere, Stepnova mai strecoară un element, deseori prezent în carte, subtil totdeauna, cel al personalizării imposibile, cum este acum cel al morții însăși, tratată în tonalități de concrete, o prezență:
„În casă intrase în sfârșit moartea. Atinse perdelele. Suflă în oglindă. Urcă, fără să atingă balustrada, la etaj. Aruncă un ochi în toate camerele – liniștită milostivă. Zgomotul o deranja foarte tare, și lumina, și spaima omenească, și forfota. Moartea avea nevoie de întuneric și de singurătate, dar nu voia s-o chinuie pe Nadejda Aleksandrovna până noaptea. În general ea nu voia să chinuie. De altfel, nici nu putea. Viața e cea care chinuie. Moartea dăruiește doar pace. De aceea, la ora două după-amiază, când moartea umplu în cele din urmă casa, adormiră cu toții – și slugile, și stăpânii, și canarul iubit al bucătăresei, și câinii, chiar. Se prăbușiră care pe unde stătea, în picioare sau așezat – chinuiți, istoviți de suferința peste măsură a altcuiva. Până și livada încremeni în fereastra Nadejdei Aleksandrovna, ridicată pe vârfuri și temându-se să se miște. Dinăuntrul globului ei, Boriatinskaia își acoperi ochii obosiți de dogoarea nepământeană. Nu mai vedea nimic în jur – pereții de sticlă se îngroșau rapid, deveneau de nepătruns, iar fetița pe care o ținea în brațe se făcea tot mai grea și mai grea, agitându-și piciorușele grăsuțe și smucindu-se. Dar, cumva, Nadejda Aleksandrovna știa că nu poate să-i dea drumul copilei, și de aceea o strângea în brațe tot mai puternic, încercând s-o legene – șșș, aaa, șșș, aaa.”
De această dată femeia o ia înaintea timpului, aș spune. Și asta place. Place și concretețea lui, ca în fraza, tipică, de altfel, autoarei:
„Timpul a tresărit de câteva ori și s-a oprit ca un țăruș în mijlocul camerei strâmte, încălzite până la zăpușeală.”
Momentele cele mai acute sunt tușate nu doar pe linia lor realistă, ci și cu iluziile personajului, fapt care potențează trăirile, deja limită. Nadejda, de pildă, își vede fetița proiectiv, la câțiva anișori, în momentul grelei nașteri. Imposibil, dar asta, chiar asta țintuiește cititorul. Aici aș da și un exemplu din mersul spre doctor al soțului Nadejdei Aleksandrovna, speriat că femeia moare, spaima fiind tradusă de autoare prin iluzii optice, din unghiul personajului, memorabil:
„Meisel locuia la numai zece verste depărtare, lui Boiarin nici părul nu apucă să i se întunece, dar lui Boriatinski i se părucă trece o veșnicie – adevărată, biblică, de necuprins. Totul era noapte, spaimă, necunoscut, îi sărea ba în ochi, ba sub copite, urla, îl izbea cu răsuflări umede și calde. O pasăre țipă scurt și răgușit, ca un spânzurat, nu departe, și tăcu îndată ce Boriatinski sări de pe cal în iarba neagră și udă. La fereastra lui Meisel se zărea o lumină puternică, egală. Boriatinski porni la pas, apoi începu să alerge spre lumina aceea – și pasărea horcăi din nou, părând că zburase undeva aproape, în întuneric, înspăimântătoare, nevăzută, neabătută. Și abia pe prispă, bubuind în ușă, când pasărea deja nu mai horcăia, ci începuse să gâlgâie, Boriatinski înțelese că nu e nicio pasăre. Era respirația lui. A lui.”
Roman plin de suspans, de fapt un captatio perpetuu, datorită firilor pe dos (nu citește degeaba întâi în oglindă și singură Tusia), de răsturnări de situații (renunțarea la citit, balsam al Nadejdei), de neobișnuite, dar utile fapte, ca adusul unei capre, dispoziție dată de medic pentru fată întru depășirea unei înfometări aberante, de modul încăpățânat în a fi al membrilor familiei Meisel, de pildă, de preluarea unor vorbe finale, secondate de râs, și asta pe patul morții („Pulă futăcioasă”), și brutale, de către, încă un copil, Tusia și compania de grăjdari, toate sunt ingrediente necesare unui stil fermecător, care pot împinge romanul spre statutul de bestseller.
La fel de captative sunt și desele placări de secvențe, cum este demararea creșterii porcinelor la sfatul lui Meisel pentru prințesa Nadejda Aeksandrovna sau istoria familiei acestuia peste apariția, creșterea, chiar muțenia Tusiei. Redau un simplu pasaj, unde și stilul autoarei intră din nou în discuție/vizibilitate:
„Meisel își părăsise practica, pacienții, slăbise vizibil și urât. Și totuși era fericit. Da, fericit. Prima persoană asupra căreia Tusia își oprise privirea ei încețoșată de bebeluș fusese el. Și tot lui îi zâmbise pentru prima dată. Nu mamei sale. Nu tatălui de același sânge. Nu jucăriei de argint, moștenire de familie din epoca elisabetană. Lui. Concediară și bona. Meisel era singur stăpân peste camera copilului – și ca ajutor o tolera numai pe prințesă. Ea era distrată, neîndemânatică, făcea tot felul de prostii imense (dacă ar fi să amintim numai dorința de a o duce numaidecât pe fetiță la preacuviosul Ambrozie de la Optina, s-o binecuvânteze), dar o iubea pe Tusia. Poate chiar nu mai puțin decât el. Mai mult era pur și simplu imposibil. Prin sat se undui, sâsâind și ridicându-și capul plat de șarpe, zvonul că prințesa dăduse naștere unei fetițe bolnave – o beteagă –, și cuvântul acesta, urât, strâmb, l-a ajuns la un moment dat pe Meisel în timpul unei plimbări cu Tusia, izbindu-l drept în fața lui neputincioasă. Vai de tine, biată beteagă!”
De altfel, cu o subtilitate bine intuită, Stepnova introduce adesea văzul altfel, unul de optician cam anamorfotic, motivându-și viziunile pe suport …de fizician, auzi dumnata!:
„Până și în nopțile fără stele. Dar era de ajuns să ieși cu un felinar, că se lumina pe dată, iar cerul, dimpotrivă, devenea ca o catifea neagră, parcă nici măcar pictat, ci lipit. Bizarele capricii ale opticii” (s. n.).
Și asta tocmai când rolul livezii ca fortificant pentru creșterea Tusiei este fixat exemplar, cu sentimentele de gelozie, tipice tatălui, alături:
„Livada îi era necesară Tusiei – pentru dezvoltare, pentru joacă. Livada dădea umbră și răcoare, mere pentru plăcinta preferată a Tusiei și prune pentru digestia ei exemplară. Livada îi găzduia iarna pe derdelușul special amenajat, primăvara scutura în pumn grauri veseli, gălăgioși. Dar când se vedea în oglinda uriașă de pe peretele din camera copilului intrând în fugă împreună cu Tusia și oprindu-se, ciufulit, râzând în hohote, uluit, Meisel ura livada. Pentru că livada râdea, iar Tusia nu. În prezența lui, niciodată. Parcă înțelegea că lui îi e greu” (s. n.).
Judecați și dumneavoastră, e sau nu e de citit cărțulia asta fermecătoare la care până și dinții costelivi la măritișul Tuniei se tocesc fiindcă Stepnova vine deodată cu două morți putenic tușate, scenarizate, filmate, a prințesei și a doctorului. Vederea e anume punctată din „reflexive”, singular, („Lumea oglinzii o vrăjea cu totul – așa că la început învățase să citească invers, apoi cu susul în jos”). E una diferită, piezișă, pusă în cârca Tusiei, cea care taie livada făcătoare și hrănitoare de viu pentru mamă tocmai pe patul morții acesteia, urmându-și destinul întrucât face loc pentru altă herghelie, continuând-o, în fapt, pe Nadejda în fibra/„șalul”/firea ei de autenticitate și de trăiri limită, de naștere și, poate, moarte/singurătate.
În nota finală a traducătoarei Luana Schidu se strecoară tocmai ideea lecturii prin acest mecanism catorptric, deconspirat/tradus acum pentru a crea o așteptare pe dos a citirii, așa cum și merită volumul Marinei Stepnova, iluzia… optică fiind prima și cea mai puternică forță, și la nivel stilistic, și vizual/vizionar, de unde ritmul accelerat sau, dimpotrivă, lent de pe parcurs, cu elipse, create înadins, cu plinuri introduse atent, faptic, cu reflecții și contorsiuni narative, etc.
De menționat și coperta în viziunea stilată a Dorei Marian.
Vă spun, Stepnova e o seducătoare. Și tocmai pune de un… ceai, mulțumim!
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Marcel Smits / Unsplash
scrie un comentariu