Totuși, sub carcasa comună nouă, actualitatea de toată ziua pulsează, în volumul scris de Robert Șerban, Știu pe cineva, Editura Polirom, 2026, colecția Ego Proză, în mișcări tectonice existențiale, străbătute adesea de strigări limită, situații limită, stări limită, doar că registrele de ordin lingvistic și narativ sunt jucăușe, burlești, fragmentări de real cu absurdul sau umorul purtate la rever, calmant la supra-față, săpător dedesubt. Un destin… comun, repartizat, însă, fiecăruia după puteri, dar mai ales cu învățătura că văzul e și el unul cu schepsis dacă ai unghiul potrivit.
Scenice, rupturile de realitate compun, însă, un întreg care devine forma noastră vizibilă de existență, în care se acumulează momente și tot momente, până când iese arteziana și nu mai scăpăm de sensul adevărat al viețuirii. Și asta oriunde și în orice parte a drumului ne-am afla, cum s-ar spune, o compunere a destinului împărțit la un birt, pe stradă, la vânătoare, într-un aeroport, la birou, la bloc, în parc, în singurătate sau la o vorbă/comunicare peste tot unde știrbirea… cubului (cum nu ești, tu, Nichita, pe aproape!?) se face prezentă fiindcă fără ea nu am avea locul, ființarea de… noi, de ei, de ea (soarta aiasta în comun). Sau… poate că amnezia vine de la oboseală, ca să citez din acest manual de învățătură a „destrupării” suprafeței cotidiene în fragmente, care sapă sub aparențe, gesturi, hotărâri, întâmplări banale, purtate ziua sau noaptea la statut de om simplu, scos deodată din desfășurătorul comod al semnificației într-una majoră. De fapt, e una greu de purtat, uneori ambiguă, plurală, absurdă sau prea dramatică pentru insul obișnuit, civilul ista plin de un… gol de viață, supraviețuitor al tuturor comodităților, creanțelor proprii sau străine, introdus în lume cu tot tacâmul pe fața întâmplărilor și reflecțiilor/reflexelor/mentalităților cotidiene, dar și cu momentul imprevizibil, fatal uneori, al scoaterii din ele, scuturării la viață/înțelesul ei, fie și cu moartea sau o luciditate neobișnuită, neagră sau… albă, înainte, uneori chiar aproape (în câteva exempl(ar)e).
Cartea rezistă printr-un fel de montaj în iureș a unor ilustrate obișnuite, de toată ziulica, multe pline de umor, fie și fotografic, developate ca vechituri fiindcă asta e viața, cam… stră/veche în straturile ei lăuntrice. De aceea spun că ritmul nu ține de o narație, compunere cu multe capete la vedere, deși există și una și alta, viața cotidiană nouă, ci de mișcările de tectonică ontologică, toate firimiturile noastre ducând spre soarta asta care ne duce și ne aduce în același punct și același rost, de a fi. Și asta întrucât momentul de ruptură ne pune în fața fatalității, reconstituirii interioare, eșecului, hotărârii amânate o viață, exploziei de nonsens și nonloc, aventurii sau lașității, contorsiunilor comportamentale, stratificării de zile și trăiri sau evitarea lor într-un mod de a fi și a duce portul comunității sau pe cel individual cu una măreție sau lipsa ei, uneori chiar sincronizate. Aici se află intensitatea, plenarul, în clipe revelatorii, chiar dacă individul va fi/este înghițit sau întors de/la obiceiuri, stimuli sociali sau omenești foarte, ca și de neputințe ori dorință de echilibru care poate extirpa suspansul, angoasa, „kenoza” cea prea dramatică… la vestimentație și trăiri, comune… nouă. Cele mai multe „întrupări” sunt eșuate, firesc, dramatismul doar le atinge, de unde și umorul, clipirea șireată a unui autor care farmecă realitățile, fermecat el însuși de ea, ca un fotograf care tușează continuu patina și patima… timpului și locului.
Secvențele au culoare sau sunt doar în alb-negru și te amețesc prin simplitatea sub care se fac decolorări, tușări și crăpături, toate existențiale foarte. Aici e meșteșugul, de fotograf al momentului, luminat, unul care te a/duce înăuntrul pânzei cotidiene fără să bagi de seamă, devenind participativ pe negândite, recunoscător atenției care ți se acordă, ba și cu zâmbetul sau râsul la îndemână încât o asemenea poznă și poză, cu tine înăuntru, să fie balsam/ică, odihnitoare, în ciuda unor dureri de esență ont(olog)ică.
Robert Șerban este, aici, și un portretist, care scoate din momentul fotografiat un interior, o rupturică din viața cuiva, unul cu relevanță deși este plasat în spațiul, gestica, replicile/meditațiile cel/e mai… comune cu putință. Totuși, compunerea întregii figuri surprinse de ochiul aparatului/scriiturii este posibilă fiindcă autorul selectează tocmai clipa potrivită pentru vederea desfășurată întâi la suprafață, apoi dedesubt. Există chiar o schiță a femeii iubite, și asta la… fotograf, moment din care sensul e scos și din/în prelungire, unul intens… existențializat. Ca în această frază, tipică procedeului devoalat prin suspensie, așteptare înșelată, altfel spus… „farmec”:
„Am reușit să-i spun cu jumătate de gură: ,,Așa e perfect, nu mișcați” și am apăsat pe declanșator. În fotografia pe care i-am făcut-o atunci e o urâtă de-a dreptul frumoasă. Și așa a rămas până în ziua de azi, când ne pregătim pentru nunta de argint”.
În general, Robert Șerban își pregătește finalul în toate aceste momente, schițate scurt și jucăuș și dramatic, ca în deja citata micropoveste Secretele meșterului fotograf, unde se patinează mai mult pe elementul tehnic al măsurătorii, dar lumina și umbra căutată stă tocmai în aflarea, alchimică de-a dreptul, a căii unei vieți, care nu ține din a fi chip perfect, ci din dragoste, dăruire, așa cum la fotograf a se ascunde va deveni a te afla în dragoste, îmblânzire, poate „îngerire”, a omului. Într-o poveste ca Dracul gol preferă grașii, copilul se pliază pe femeile grase ca să fie ocrotit, dar îl apucă, în parc, deodată… copilărirea și îi leagă unei femei bune șireturile. Ea cade, el e pus, și de părinți, să-și ceară iertare, iar mama aceea binevoitoare foarte îl va lăuda (autorul creează o așteptare de lectură voit pe dos) într-un grup, lauda fiind acuzatoare, și pentru ea, de fapt. Iată finalul:
„Dar, peste câteva zile, am auzit-o cum mă lăuda unei femei cu care stătea de vorbă, după ce-am trecut pe lângă ele și le-am zis „săru’ mâna”: Îl vezi pe ăsta micu? Uită-te bine la el, o să fie dracu’ gol când o să crească mare, dracu’ gol”.
În Demonstrațiile nemuririi povestea e a lui Tilă, cel care trăiește într-o singură pereche de blugi și păstrează alta pentru moarte, conform reclamei vânzătorului că așa ceva e nemuritor, dar se va găsi un interesat care să-l dezgroape pentru perechea aia a… morții, perechea nouă de blugi, cum ar veni. Tot jocul constă în vocabula nemurire, situată, cum altfel, chiar în titlu, întru citire, una care e răsturnată cu umor… cam negru, de fapt.
Pentru că omul ține ascuns până și libidoul, în impulsurile, comportamentul său de zi cu zi, schița Surprinzătorul domn Titulescu, aflăm că superba profă de muzică îl ține la vedere pentru că o… excită. A se vedea la Robert Șerban și această față fără complexe, de multe ori și la nivel lingvistic. Iar exemplele tacticii unei așteptări mereu înșelate în momentele și schițele sale cu umor, grotesc, etc., trase spre sfârșit înspre dramatic, este una destul de eficientă, chiar demonstrativă.
De obicei, povestea devine exemplară și pentru modul cum lucrează fragmentul Robert Șerban, dezvăluind ceea ce se ascunde sub chip/întâmplare, dar la momentul potrivit, cel mai intens. A se lua bucățile/bucatele din Știu pe cineva la rând și „buza aceea de iepure”, imperfecțiunea care se dorește ascunsă la/de fotograf, va găsi ceva la îndemână chiar în clipa privirii unuia în celălalt. E vorba de o întâlnire, un rost, cu punctul de culminație strecurat pe grăbire și doar în ultima frază. Asemenea tușe imprevizibile abundă, dar sunt toate așa de bine conduse încât ți se pare că existența cea de toate zilele nu e nici întâmplătoare, nici goală așa cum pare, ci ascunde alt chip sub masca unor degradări, imperfecțiuni, pareze sociale, comportamentale etc, deodată mutate înspre plinătate, rostuire. Până și monstruoasa, prin asiduitate, luptă cu țânțarul ubicuitar de zi și de noapte (chinuind omul și în tușe grotești), devine una a condiției umane cam vulnerabile cu necazul cel mai… absurd, totuși extrem de strategic, cum și sună titlul povestirii Dintre strategiile bătrâneții. Aici e vorba de bătrânețea văzută ca un capăt de drum, asediată până și de minorul țânțar, cu lunetă/ac mereu la îndemână, o… fatalitate, umorul caragialian asociindu-se absurdului, sisificii la scară minusculă, dar cu omul supus limitei celei mai (dați-mi voie!)… meschine, trupul. Totuși, adevărul vine din altă parte, absența fiului plecat în Australia. Pentru un final de povestire în poantă, dar și ea rostuită major, vă rog să citiți proiecția neașteptată a ieșirii din impas, plecarea bătrânului tată în Australia:
„…acolo, la capătul lumii, în Australia aia n-or fi chiar așa de mulți țânțari”.
În alte asemenea povestiri cu cheițe multiple dăm și de limita cea fantomatică, moartea. Fiul fără haină neagră, fără accesoriu de… doliu, cum ar veni, se zbate pe patul de moarte al tatălui (Haină neagră. Sau poate nu chiar) cu asemenea problemă și meditează, domnule, meditează la, nu alta, decât condiția umană (cu moartea aiasta fără filtru, aș zice):
„N-are nicio cămașă neagră. Nici haină n-are. Trebuie să-și cumpere. Destul de repede. Taică-su trage să moară. Ce vorbă idioată! Cum să facă asta un om? Oamenii se prind de viață cu toate puterile: cu copiii, părinții, perechile lor, rudele, prietenii, planurile, amintirile. Se prind și se țin bine-bine”.
De aici dăm de proiecții anamorfotice, câteodată și grotești, cele obișnuite și în poemele lui Robert Șerban. Aici e vorba de citirea feței tatălui său, în… metamorfozele ei de copil și urâțenie. Viziunea fiului asupra ultimelor clipe din viața tatălui dezvăluie o imagine parcă dezumanizată a muribundului care privește lumea cu ochi uriași, ca bebelușii, descoperind-o, parcă, pentru prima dată, dar fără speranță. El nu mai este capabil să vorbească, să bea, să mănânce, iar moartea îl acaparează treptat, fără milă. Dispare orice urmă de demnitate, momentul propriu-zis al sfârșitului fiind, paradoxal, așteptat de toată lumea. Așa, viața refuză să plece chiar și atunci când pare că ar putea să o facă în orice clipă, lăsându-l pe om pradă unei neputințe sfâșietoare, care-l transformă într-o piftie inertă pe care destinul o calcă în picioare zi după zi. Moartea e văzută ca un proces care te fură puțin câte puțin până te lasă gol-goluț, ca o așteptare chinuitoare, lipsită de sacralitate, lăsând în loc doar epuizarea celor ce veghează și care ajung să-și dorească deznodământul ca formă de eliberare reciprocă. Marea tragedie nu este reprezentată de stingerea în sine, ci mai degrabă de modul în care viața se agață cu disperare de un trup…
De altfel, lumea cu specimenele ei comune la supra-fața Realiei se dovedește zbuciumată, fragilă, pusă pe alte și alte vulnerabilități, dar tonică prin secvențele proiectate de autor, fără acoperire, însă tot cu viață acoperind-o într-o caldă ocrotire a numitului banal, cu multe ascunzători de sens/trăiri. Volumul lui Robert Șerban devine, în fapt, un spațiu de reflexie, în care se trag momente scurte și intense totodată, cu toate ale vieții și morții deodată. Adevărat, omul nu-și învinge soarta, obligat de limite și iarăși limite, fie și de comportament, fire, mentalități etc., dar elocvența vine tocmai din această condiție fragilă, în care bucăți de viață se adună să facă o poveste de viață, de multe ori prinsă în dramatismul ei ascuns, dăruit de Robert Șerban cu gesturi scripturale fermecate.
Volumul se citește iute și cu delectare, e balsamic la suprafață, dar mai adânc dacă-l porți după propriul ritm, cel cu care viețuiești, așa cum fiecare poveste de aici te invită să faci radiografie pe tine, cititorule, o punere în abis a vieții personale, invitație de subsol, dar cu lumea de aproape, capturată ca la fotograf, cu clipele ei „străfunde”, puternice, concentrate, fie ele dureroase sau amuzante, schimbăcioase sau încăpățânate. Cum se și strecoară în carte, a juca șah cu propria viață e o gesticulație preluată și de cititor, în cele din urmă. Instantaneul, ilustrata postmodernă schimbă timpul și omul îl concentrează asupra lui însuși cu asemenea povestiri surprinzătoare în semnalul lor, pe un scul bine desfășurat și înfășurat totodată. Ca viața însăși. Ca râsul care poate fi letal, dragilor, puneți de citirea acestor tablouri de viață, așadar! Doar e o zi ca oricare alta, învățătura incipientă a volumului, cum ar veni, chiar dacă în interior pândește un tomograf. Și asta e o „fabulă”, ca multe altele, din noul volum al lui Robert Șerban, care surprind și prin comicul și prin dramaticul puse în fiecare pagină, prin finalul ambiguiza(n)t sau dezvăluitor, prin desfășurarea narativă litotică, printr-un caragialism strecurat în aceste momente, existențiale, scenice și enigmatice, cu strecură(to)ri de sens, utilizate și sub/textual.
Povestiri ca Șarpe violet prin iarbă, Dispariție în Istanbul, Dracul gol preferă grașii, Scadența a fost ieri, Niță norocosul, Niță tâmpitul, Limba de moarte a pictorului etc. sunt sucite și răsucite după personaj/e, cu un stil când frust, umbros, balcanizat, când plăcut, ascunzător, oricum mesaj criptat în ascunziș, ca cel din numitul Mesajul noului zeu Namib sau Ascunzătoarea de sus, unde echivocul se face simțit/dezvăluit cu măsură. Până și moartea e tratată pe dos, în subsolul vederii de… fotograf-văzător dedesubt, ca aceea a cerșetorului care-și alege omul în vârstă fiindcă își dorește una ușoară. Subtilitățile, grave, nu stau la suprafață, dar sunt printre noi, numai ochi de… văzut să avem. Și nu degeaba unul dintre personaje despică viețuirea/sensul ei pe tabla de șah, tot speculativ, la urmă deconspirându-se, jocul îi este… străin. Mai este un dar cu care ne întâmpină Robert Șerban, punctul pus pe spiritus locci, încât nu știi dacă vestul bate estul României sau invers. Sau un împreună este tot o invitație, un joc de… șah al naturaleței însăși.
Robert Şerban, Ştiu pe cineva, Editura Polirom, anul publicării: 2026, nr. pagini: 200
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Edward Howell / Unsplash
scrie un comentariu