Aniversarea de Andrea Bajani, romanul publicat în 2025 și câștigător în același an al premiilor Strega și Strega Giovanni, a apărut recent la Humanitas Fiction, în traducerea din italiană semnată de Smaranda Bratu Elian. Alte două romane de același autor le sunt cunoscute cititorilor români: De vei lua aminte la greșeli (Humanitas Fiction, 2011) și Cartea caselor (Humanitas Fiction, 2022). Cel mai nou roman al său încununează, fără îndoială, un parcurs din ce în ce mai ambițios și matur.
Ceea ce desprinde Bajani din lume devine, mai devreme sau mai târziu, reinterpretarea originală pe care o decantează, de fiecare dată, în forma unui roman de mici dimensiuni, cu o esență intensă care nu are nevoie uneori de mai mult de două sute de pagini.
De data aceasta, pornește de la un adio nerostit, de la o despărțire definitivă a unui protagonist care împrumută elemente autobiografice, lăsând loc unei construcții literare în care ficțiunea să aibă spațiu suficient, iar melanjul să fie complet. Nu vom putea ghici, așadar, ce alte esențe s-au adăugat acestei autoficțiuni care vorbește despre frică, violență domestică, destine frânte și despre o iubire pentru care s-a tras frâna de mână înainte de a avea șansa maturizării. O familie disfuncțională, o familie pe care am putea-o plasa oriunde în lume și, din nefericire, oriunde în timp. Un tată violent, un dictator, un supraveghetor al nucleului-familial în exteriorul căruia se păstrează doar aparențele. Un frate și o soră crescuți în umbra celui de care se tem, martori muți îmbrățișând trauma pe care nu o vor șterge.
E un roman care analizează totul chirurgical. Iar lumina cade asupra mamei, asupra soției, asupra femeii care, de-a lungul timpului, se supune din ce în ce mai mult unei relații toxice, acestui tată-soț-bărbat-tiran în fața căreia ajunge să-și preschimbe și să-și controleze mișcările, zâmbetul, respirația: „Chiar și fără martori, ea nu și-ar fi permis niciodată nu doar să-și detroneze soțul, dar nici măcar să-l ia puțin peste picior, să zâmbească vorbind de el“. De râs nici nu mai poate fi vorba. Protagonistul, care aniversează zece ani de când nu și-a mai văzut părinții, privește acum cu falsa detașare a celui convins că „geografia este dintotdeauna salvarea din orice disfuncție familială“. Numai că distanțarea permite numai un început timid al vindecării, salvarea, în cazul acesta, pare aproape o iluzie. Această analiză scrutătoare e o încercare a fiului adult de a înțelege aparenta impasibilitate a mamei față de posibilitatea salvării. A ei, a lor.
Ceea ce Bajani reușește e să scrie un roman cutremurător, un preaplin al emoțiilor care pot contura un portret al mamei și totodată al familiei, zece ani mai târziu. Făcându-i astfel mamei nu doar o imensă declarație de iubire, dar semnându-i, totodată, acuzator, sentința:
„Neputându-și-l exprima, acel instinct de socializare a devenit însă la mama un fel de boală autoimună. A atacat-o dinăuntru, minând iremediabil țesutul nervos și avântul ei spre viață și spre fantezie, care era probabil pornirea cea mai periculoasă, de vreme ce putea oferi alte opțiuni de existență. Cred că dintre toate aceasta a fost cea mai grea vină a tatălui meu. Ea a fost lovită mortal și a supraviețuit lăsându-se să moară.“
Căci nu există familii disfuncționale în care vina să nu fie aruncată asupra ambilor părinți, mai devreme sau mai târziu. Trauma răsfrântă asupra copiilor se păstrează și la maturitate, iar ceea ce construiește Bajani e analiza lucidă și rară a unui cerc vicios cumplit. La polul opus, tocmai această pretinsă detașare contribuie la strălucirea autoficțiunii cuprinse între aceste pagini. Toată atenția pe care protagonistul o redă acum prin scris, folosind atât memoria, cât și ficțiunea, se traduce prin mesajul pe care mama celor doi frați nu l-a auzit poate niciodată. Privește-mă, mamă, sunt aici, iubește-mă, mamă, și salvează-ne. În schimb, mersul înapoi pe firul roșu al tăcerii, al unei non-existențe în care mama se scufundă e recuperarea a tot ceea ce nu s-a spus și nu s-a petrecut, a tot ceea ce ar fi putut fi salvator și nu a existat:
„Părăsirea Romei a însemnat o retragere din fața istoriei, ieșirea de pe orbita principalului centru gravitațional. Pentru mama a însemnat să se cufunde în tăcerea cea mai ermetică, care, la doar șase sute de kilometri, a înghițit spațiul și timpul. Eu și soră-mea trăiam în dimensiunea temporală a școlii, tata în cea a muncii și a rațiunilor personale care îl împinseseră să facă acea alegere pentru noi toți. Mama zăcea în tăcerea ei.“
Și, mai apoi, acest potret de 360 de grade, această reconstrucție (căci suntem martorii muți din casa lor) ne permite să o însoțim în această anulare a sinelui, să îi fim aproape în reîntregirea aproape cinematografică a unei vieți care, decenii întregi, a lăsat impresia unei puneri în scenă. Dar ce era atitudinea teatrală a mamei după un episod de violență?
„Dacă mă gândesc bine, zilele care urmau fiecărui episod de violență petrecut în casă erau singurele în care mama lua o atitudine teatrală. Figura ei, îndeobște imobilă, vădind doar o patină neutră de absență, se descompunea în expresii profund conotate, care se învârteau toate în jurul unei cereri de iertare. (...) Chiar și faptul că, așteptând ca tata să rupă tăcerea lui punitivă, alegea o carte în locul obișnuitelor cuvinte încrucișate făcea parte din aceeași paradigmă ce presupunea o aceeași afirmație: voi fi o nevastă diferită, voi fi ce vrei tu să fiu.“
Nu era complicitate, ci instinct de conservare. Nu era un acord al jocului nociv, ci o renunțare, un abandon complet, îmbrățișarea unei existențe fantomatice. Singurele momente în care mama va părea fericită vor fi în timpul celor câteva luni în care se va angaja pe un post de casieră, când va evada din închisoarea aprig păzită de temnicerul familiei.
Încercările protagonistului de a înțelege mecanismele din spatele comportamentului tatălui pot să pară scuze pe care fiul încearcă să i le găsească acestuia:
„Pentru ea important era nu ca el să citească ori să facă sport, ci s-o recunoască așa cum el însuși o voise să fie. Ceea ce, poate, în concepția de viață a mamei echivala cu o nefericită dovadă de dragoste. În ansamblu, eu cred că asta a fost una dintre marile confuzii instalate în relația dintre părinții mei: el voia ca ea să fie nimic pentru ca el să poată fi ceva, iar ea voia să fie nimic pentru că a fi nimic însemna totuși ceva. Iar asta, poate mai mult decât o confuzie, a fost, într-un anume fel, un pact tacit, secretul lor. Rezultatul a fost că ea a ajuns să se anuleze cu-adevărat și că el, cu acel nimic șezând pe canapeaua de alături, a acumulat obidă, dispreț și disperare la fel cum, săptămână de săptămână, se acumulau pe masă cuvintele încrucișate care pe urmă sfârșeau fără greș în coșul de gunoi.“
Însă pactul nu poate fi pact între victimă și agresor. Așa cum luciditatea nu poate fi completă când protagonistul e el însuși victimă a aceluiași tiran pe care va încerca din răsputeri să-l înțeleagă:
„Printr-un circuit insondabil, generat în labirinturile psihicului, tata pretindea iubire prin violență. Era dispus, ca ultimă soluție, să recurgă la bătaie, să-și vatăme propria familie, să distrugă obiecte prin casă, să riște chiar și pușcăria, doar ca să primească la schimb iubire. (...) Adânca lui disperare care decurgea din toate acestea și angoasa pe care o genera în viețile noastre își aveau lăcașul în incendiul acela unde iubirea și frica împreunate nu produceau decât prăpăd.“
Aceste gesturi sunt, din nou, parte a unui mecanism de conservare. Supraviețuirea apelează la astfel de resorturi. Renunțări, tăceri, explicații.
Ce ne cucerește însă la acest roman e tocmai atenția întreagă care se revarsă asupra mamei, zece ani mai târziu. Portretul acesta construit cu migală, amintirile unor acțiuni care, de multe ori, nu capătă un sens deplin nici după un deceniu. Dar dragostea și înțelegerea față de cea care, de fapt, încerca în mod constant să protejeze fărâma de normalitate iese la iveală prin astfel de fragmente:
„A vorbi la telefon cu mama, oricât ar fi durat conversația, era un fapt regenerator, și nimicul pe care ni-l spuneam era, parțial, o formă de eliberare. Uneori, când râdea în receptor, părea o copiliță.“
Îi recunoaște astfel fragilitatea, dar și iubirea pe care ea i-o poartă. Și, în același timp, oferă cititorilor un potret uluitor, complex, onest și brutal, plin de ingenuitate și remarcabil prin tot ceea ce recuperează odată cu acest demers curajos.
A reușit, odată cu acest roman „tăios ca o răzbunare“, așa cum îl descrie Antonio Scurati, să scrie așa cum nu s-a mai scris niciodată despre ceea ce, de cele mai multe, rămâne ascuns. Salvarea nu vine din distanță, ci din adevărul pe care alegem să-l aducem mai aproape de lumină.
Andrea Bajani, „Aniversarea”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2026, nr. pagini: 160, traducere: Smaranda Bratu Elian
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Akshar Dave🌻 / Unsplash
scrie un comentariu