Că la portretul de grup al scriitoarelor de limba rusă am început în ultima perioadă o lectură din ce în ce mai uluită la câte minunății am găsit, mulțumiri și traducătoarei, Luana Schidu, nu e de mirare, dar cu Tatiana Tolstaia cred că grupul s-a cam… mișcat și împlinit. Am început, demult, cu Svetlana Alexievici, m-a ținut trează, am continuat să citesc Ulițkaia, dar ultima carte a fost cea mai gustată fiindcă de la o autobiografie, pe o mare porțiune transpusă… în poezie de-a dreptul, se fac cercuri concentrice mai mari, rudele, apoi persoanele din jur, cunoscuții, oamenii simpli într-un grupaj de-a dreptul memorabil, acele povestiri degetar, dramatice în fibra lor, apoi și micile apocalipse, aduse tot la centrul emoțional, biografic, în așa fel încât Adevăratul meu nume, Humanitas Fiction, să aibă o unitate, una în care dinții costelivi ar trebui să se înmoaie. Trecusem prin construcția severă, excelentă, a cărții Mariei Stepanova, În amintirea memoriei, compusă arhitectural, dar neobișnuit, nu în linia comună a romanului, fie și istoric, ci într-o compoziție mozaic, în care se strecoară exemplul unui destin, cel evreiesc, mutat spre cea mai actuală bubă/slăbiciune contemporană, străinătatea ca respingere, anulare identitară, prea întinsă pe cale de generații aici ca să nu fie dureroasă/dramatică. Sigur că m-au captat povestirile Narinei Abgarian, care-și poartă exilul și în interior, ducându-l cu ea, deodată și cu cititorii, pofticios și empatic. A fost o trezire și Livada Marinei Stepnova, Curtea Veche Publishing, pe care o credeam mai… cehoviană, dar autoarea m-a ținut strâns, și, și stilistic, în atmosfera puternică, rusească, a altui secol, cu o forță care se tot prelungește în minte. Autoarea are suflet/suflu. Ar mai fi Iahina, romanciera pur-sânge, cu tratarea ei în alfelitate a iubirii, și într-un peisaj cu tușe de realism magic uluitor. Așteptăm urmarea.
Tatiana Tolstaia, cu ramură în arborele vestit al celor doi Tolstoi, este, în fine, editată cu cel mai… imposibil de tradus roman, Zâtul (2006 și 2020) la Curtea Veche Publishing. În ce privește valoarea, Tolstaia este deja recunoscută și poziționată la vârf. Cât privește Zâtul, acesta e catalogat ferm, de acord, drept o „capodoperă postmodernă de talia Sufletelor moarte, de Gogol, și a Focului palid, de Nabokov”, The Times Literary Supplement. Am considerat că e cazul să activez lectura acestei cărți, ca într-un fel de restituire și cinstire a unei excelente autoare, într-o traducere asemenea, Luana Schidu.
Zâtul se citește cu delicii la pas (mai ceva de râs, de exemplu, ca pasajul cu transpunerea poeziei erotice în chiar act sexual, eșuat, firește, nu am mai citit). Ca într-o fabulă… „prea/lumească”, mult după Cernobâl, dăm de mutanții lingvistici și umani, monștri priviți, însă, cu ochiul… normalității într-o dictatură interminabilă. Oamenii sunt compuși cu gheare, creste, coadă, etc, cuvintele au ori arhaicitate întru revoluția-involuție, neoliticul sau ce va urma, ori diformități fonetice ca entelectual, mogozin, pirsoale, penzin, iar denumirile unor obiecte din vechea lume, a civilizației, ca aragaz, cuptor cu microunde, ustensile de bucătărie etc. sunt golite, nu mai au sens. O lume postsovietică, deci, care, cu asemenea mutații, nu poate decât să-și nască propria apocalipsă. Traducătoarea a reușit magistral să găsească corespondențe, chiar și de vocabule, dar aici e mai amplă discuția, e creativitate în limba română.
În lumea compusă pe clase sociale, degenerații, asimilați animalelor, și guguștiucii la poale, apoi mârzacii, sanitarii (poliția secretă), iar în vârful societății, plasat în turnul, nu întâmplător roșu, se află El Supremul, Fiodor Kuzmici lăudat fie-i numele, cel care dispune de om, loc și chiar de timp, cum este dis/punerea Anului Nou în… Mai prin decret. Trena lingvistică din numele conducătorului nu dispare nici în clipa omorârii acestui mârzac, ovaționat ca în toate societățile care au cultul personalității… normalizat/rinocerizat. Așezat cu tot corpul peste birocrație și tiranie, se va dovedi că fizicul, exploatat de autoare cu umor, este cam… minuscul, e taman pe dos/pieziș puținătatea corporală nesemnificativă față cu funcția, dicția/decretele-rinocer torturante, anihilante pentru populație. Între termenii dedicați claselor sociale, am empatizat în mod deosebit cu numiții guguștiuci, cu vocabula vreau să zic, întrucât are atâta aderență la text încât pare o notă muzicală consacrată, deja fixată pe portativul… lingvistic. Și spiripin, copacul fructifer de lumină culturală, și foculeandru, delicatesa manifestată în două forme, una creatoare, benefică, alta, falsă, sunt invenții verbale necesare pe urmele autoarei, se impun în text, tot muzical și semantic, așa că, zică cine ce-ar zice, basmul-satiră chiar dispune de un „sonor”, și în limba română, cum puține am mai citit.
Cartea, citită cu delicii mari, îți provoacă și întrebări majore fiindcă, după ce te învăluie, te dispune și crezi că ești la spectacol, ca într-un crescendo al scenetelor buf(ant)e, pune alte și alte adâncimi peste/sub vremuri, mutante în substanța lor, cea re/făcută pe ruinele Moscovei străvechi, dar degenerate, degradate nu doar înspre epoca de piatră, ci punctual, în așa numitele „urmări”, malformațiile umane cu accidente animaliere, emblematice, însă, definitorii pentru o așa lume, repetitivă și mereu reductibilă în formula/structura și apocaliptica ei. Aceleași numite urmări există și la nivel de limbaj, ca și adevărata licitație cu piese unicat, vocabula mutilată, arhaismul cameleonic, dar, mai ales, numerotarea capitolelor, deloc întâmplătoare, cu litere din alfabetul slav vechi. Aici e un rafinament de construcție, fiindcă lumea arată și a întoarcere spre animalier, dar și a postumanitate, lipsită de afect, dacă nu am adăuga însuși faptul copierii, cel efectuat de scribi, cărturarii vremurilor, cei care alocă în orb calitatea de autor al textelor, de pe foile retro făcute din scoarță de copac, Mârzacului suprem. Așa, romanul are o cadență „spirituală” în gol, neluminată, crăpăturile, faliile de dedesubt ale Foștilor, contemporani cu civilizația, dar și cu lumea actuală, de fapt în contrast/conflict cu ea, cu toate că aceeași armie a dictaturii se bazează pe principiul salvării artei, unul care se va dovedi fals(ificat) la timpuri(le noi), mecanice în… uman și iluminare, înfundate și autodistrugătoare. Dar nici apocalipsa nu-i apocalipsă, fiind ea repetitivă și neîmplinită. Este doar o re-începere continuă, fără sau cu memorie internă știrbită, stinsă sau reaprinsă întru eșec fiindcă se instalează tot dictatura (aici e și un fior tragic, național (!?), de… suflet rus, cum ar veni, mereu eșuat întru… e/liberare; sau e chiar cartea căutată mereu?). Și asta pentru că puterea, oricare, e ca un fel de Macbeth care află că pentru a (o) obține trebuie să supui, să omori, să dictezi, etc, iar pentru a o menține, la fel.
Nici arderea finală nu e purificatoare, alchimia puterii va reveni, firește, ciclul nu s-a încheiat, instrumentele sunt aceleași, necunoașterea, zâtul, frica, foșnirea sa interjecțională (întrucât vocabula-titlu este un substantiv, consider că e de excepție această găsire de către traducătoare, de fapt un fel de produs-stare în/din întunecimile pădurii/labirintului, permane(n)tizat și ambiguu. Aici este de spus că mi-a tot umblat prin cap Copilăria lui Isus, mai ales în sensurile ascunse ale textului, cu acel personaj sfințit în sâmbure, Benedikt, pus pe pescuit/găsit peștișorul de aur la cerința lui de citire nelimitată în timp (se și discută ideea de timp în carte), dar cu „alfabetul” încă neterminat/neasimilat. Acesta pare o cale alchimică de accedere la sens, al cuvintelor și vieții totodată, dar se va dovedi un drum marginal moralității. Se pare, totuși, că insul e salvat din arderea a toate tocmai pentru că a simțit zâtul ca pe o invitație, echivocă în sensurile ei, de meditație, îndoială, coborâre în sine, căutare, frică, și a limitei umane. Cam pe aici s-ar situa nevoia lui de a găsi cartea secretă, de care e preocupat și în clipa cea apocaliptică, gândul la ea fiind, poate, cel care îl și salvează.
Cartea conține un diamant în ea, pare anti/Zâtul, cărțulia de față, devoalată și dură, scrisă cu și după un alfabet anume/retro. Numai că, între alfabetul cărțuliei puse în abis și cel al novicelui Benedikt, ajuns la porțiuni de adevăruri, dar nu suficiente pentru a destrăma textura-fantezie, este viețuirea dictatorială, la care se face și părtaș. Doar când e atins, când trebuie să aleagă între uman și artă, alege arta, Pușkinul (din lemn) totalizant tot ca într-un cult aleatoriu, față cu omenescul, arderea prietenului mamei sale și al său. Se pare că nu acesta ar fi, totuși, numitul alfabet. Câțiva indici de inițiere sunt, de pildă chinul pentru Nikita Ivanîci, fochistul pus pe rugul dictaturii, mila pentru Varvara, colega căreia-i asistă moartea, dar căreia vrea să-i fure cărțulia presupusă sub pat, fără să realizeze că tocmai ea se află pe calea cea bună în căutările/întrebările, intuițiile sale. Chiar Benedikt e gata să acceadă pe cale când înțelege că trebuie o privire totalizantă ca să ajungă la carte. Cercetează orizontul în toate cele patru zări ca să aibă o cuprindere, a văzului-înțelegere, dar eșuează din cauza accentului pus pe trup, de fapt cantitatea de cărți, nu pe calitatea lor.
Basmul, cartea e în… starea și în situații de „basm”, chiar și național, e carcasa textuală sub care defilează o satiră nemiloasă, cu ținte fixe la realitatea rusească de ieri și de azi, dar și cu ținte fluide, simbolice, piezișe, pe față, pe dos, în timp și… netimp, oricând bune de bătut în coșciugul de societate demonică, în alfabetul pe care mereu trebuie să-l împrospăteze și nu e în stare nimeni de așa revelație, și în una lume, și în a doua, și….
Se pare că nimeni nu ajunge să învețe/predea și să împrospăteze formula socială și umană, fie el învățăcelul cel nou, fie inițiatul, un Fost, care scapă, epic vorbind, printr-o dispariție fantastică, pe modelul lui Nabokov (sunt multe scene aluziv-cărturărești în volum, dar sunt distribuite în registrul autoarei). Într-o lume cu incompatibilități de mentalitate, gândire, limbaj, amintirea și introspecția, ca cea a Foștilor, se izbește de una mai nouă, dar mult mai veche și… învechită. Aș spune că o Milinda Panha bântuie în gol, dar cu ață epică de mare finețe totdeauna. De altfel, multele referințe culturale, fie evocate, fie în ecou de lectură, fie transcrise, cazul poemelor, fac subsolul texturii mult mai plin de noduri și semne satirice și, uneori, criptice. Finalul e o demonstrație destul de tare, un echivoc, o cimilitură pentru inițiați, nu doar lectori, ci iluminați, umanizați, nu uniformizați ca cei „aliniați, câte șase în rând, mărșăluiesc, în coloane, cu cântec, în piața principala, unde se afla Turnul de veghe“.
Pe un ton liniștit, ritmic, narațiunea-poveste a Tatianei Tolstaia surprinde umbletul acestui rinocer, de om, de limbaj, de (lipsă de) atitudine, care bântuie mai asiduu decât subconștientul, cel simțit difuz sau mai acut, ca din umbrele pădurii, ascuns într-o Rusie de altădată sau difuză, dar încă pulsând, nesupus, cum s-ar zice, un pericol pentru dictatură. Una care nu-și schimbă decât fesul, ca numirile locului exact după dictator, totul într-o curgere scripturală mai degrabă calmă, cu mult umor și ironie purtată. Așa, cu o anume blândețe… epică, până și regretul unui ucenic, mila, naivitatea, sinceritatea, aproape o soră a căinței, chiar conformismul agresiv, dar scuzat de principii și pasiune cărturărească, devin o speranță în lumea ștrangulată într-un singur sens (ca statuia lui Pușkin), limbaj unic, scris unic etc. În această osificată univocitate frica devine, astfel, una a nenorocirii, dar pentru anchiloză și tumori lingvistice și sociale. Nu miră pe nimeni că hrana e redusă la… șoarece, băutura, la fel, limbajul e malformat, amputat, dictatura, redusă la un decret și supunere, dar, ca un făcut, și în literalitatea lui, ca să se ajungă la o farsă, totuși tragică în „urmări”. Iată o mostră de decret lipsit de sine, un „rinocer” tipic al birocrației autoritariste și neghioabe, pierdute în amănunte de prisos și în nonsens:
„DECRET Eu, Fiodor Kuzmici Kablukov, slăvit fie‑mi numele, Mârzac Suprem, mulți ani să trăiesc, Secletar, Academist și Erou, Navigator și Tâmplar, în grija mea neîntreruptă față de popor, decretez: Să se sărbătorească Anul Nou. Această sărbătoare să se țină la Întâi Martie cam ca Sărbătorile de Mai. Să fie tot o zi liberă. Însemnând că nimeni nu trebuie să se ducă la muncă, ci să se plimbe, să cânte și să joace, să facă ce dorește, dar cu măsură, nu cum se întâmplă uneori, când faceți scandal, dați foc în dreapta și‑n stânga și apoi totul trebuie reparat. Această sărbătoare de Anul Nou se va sărbători astfel: se va tăia un copac din pădure, nu prea mare, dar stufos, cât să intre în izbe, dar cine vrea îl poate pune în curte. Acest copac va fi înfipt în podea, sau unde se poate, ca să stea fix, iar pe ramurile lui se vor atârna tot felul de lucruri, ce are fiecare. Se pot pune fire de ață legate laolaltă, nuci, foculeandri sau orice aveți de prisos prin casă, că mereu se găsesc prin cotloane diverse flecuștețe care ar putea fi de folos. Toate acestea trebuie legate zdravăn, ca să nu cadă cine știe pe unde. Se aprind și lumânări, ca să fie luminos și vesel. Se gătesc tot felul de bunătăți, fără a se face economie, că la urma urmei primăvara vine curând și cresc din nou de toate în pădure. Invitați musafiri – vecini, rude – serviți‑i cu de toate, nu precupețiți nimic, n‑or să vă mănânce toată casa. O să vă rămână destul și vouă. Dacă vă pricepeți, cântați la fluier ori la tobe, iar dacă vă țin picioarele, dansați cazacioc. Îmbrăcați haine frumoase, împodobiți‑vă, atârnați‑vă câte ceva și în păr. Pentru cine are chef să se spele, poruncesc să se deschidă Băile în timpul zilei, poftiți de vă spălați, numai să aduceți cu voi lemne, altfel nu vor ajunge. O să fie interesant, o să vedeți. Kablukov”
Mai mult, aplicarea unuia dintre decrete, ca cel de sărbătorirea femeii, va duce la scene în lanț, de un ridicol culminant, mai întâi, dar și, la câțiva, de rezistență slabă, scene mutante ca și cum lecția ionesciană ar fi din nou predată la cheie în sala mare a, tocmai a scribilor/intelectualilor, de un haz în care e prins cititorul, dar în care zace nonsensul, vidarea cea amplă a omului și limbajului. Dau un exemplu de comportament, și lingvistic, firește, dată fiind preluarea cuvânt cu cuvânt a cerinței dictate de Mârzacul Suprem, deși textul se izbește de neconcordanța cu realitatea, femeia căreia i se face urarea:
„Benedikt a învățat felicitarea, a citit-o și a răscitit-o; a repetat-o cu ochii în tavan; apoi a verificat-o cu scoarța de mesteacăn, apoi a închis ochii și a mai repetat-o o dată în șoaptă, ca să i se întipărească mai bine în minte. Îi spuse cât putu de politicos Varvarei Lukinișna:
— Îți urez ție, Soție și Mamă, Bunică, Nepoată ori Zgâtie mică, fericire în viața personală, succes în muncă și cer senin deasupra capului.
Vasiuk-Urecheatul își desfăcu coatele și ascultă neliniștit din colțul lui: spune corect Benedikt, exact conform Decretului”.
Dar devin adevărate scenete și numitele manifestări ale zâtului, conceput ca un personaj, în concretețea lui (substantivarea din titlu semnala o stare, grea; necunoscutul se infiltrează până devine concret):
„El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-hîîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării cu dinţii — hârşti! — şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi, nici ochii nu-i mai sunt la fel şi merge la întâmplare, fără să ştie încotro, de exemplu, ca somnambulii care merg în somn la lumina lunii, cu mâinile întinse, mişcându-şi degetele: dorm, dar în acelaşi timp merg”.
Funcția lui, luatul minții, va duce omul la un comportament despărțit de conștient, la osuarul nou de supușenie totală, suspendată la omul suferind. Golirea de realitate este pentru ceilalți egală cu moartea, dar ghicitul/cititul astfel la o asemenea „urmare”, alta decât la mutilații dimprejur, nu pare limpezit.
Rostul umanului din lumea sechestrată de dictat, de limbaj cioplit, de semne animaliere, arhaitate este ca și alfabetul, același cu al cărții, unul fals într-o ordine instituită de birocrație și autoritare, de nonsens și figurație. Chiar și familiile au această regulă a alcătuirii, cum este cea a socrului lui Benedikt, viitorul dictator, care își exersase formula puterii și la el acasă, printre membri dotați cu gheare, hrăpăreț, siluitor. Oglinda familială e făcută din tatăl suprem, dar și din soție, apoi tânăra Olenka, cea care va ajunge o frumusețe peste marginile trupești, frumusețe la care Benedikt reacționează dublu, conform aderării la putere sau distanțării de ea, când omagiind-o, când respingând-o. Adevărat, paginile dedicate frumuseții feminine în vogă sunt stupefiante, doar grotescul pare să fie împuținat la vedere/viziune/oglindire și limpezire/spălare ca să mai poată explica monstruozitatea deplină, dar emblematică, a vremurilor:
„Un cap mare, cu un nas mic în mijloc. De o parte și de alta a nasului, obraji: roșii, frecați cu sfeclă. Doi ochi întunecați și neliniștiți, parcă umpluți cu apă de toamnă; așa cum pășești în pădure și lași urme pe mușchi, iar în urmele alea se adună imediat o apă maronie. Deasupra ochilor, sprâncene negre, arcuite, iar între ele e atârnată o pietricică transparentă, albăstruie în lumina lumânării. De o parte și de alta a sprâncenelor, tâmplele, împodobite cu inele împletite, colorate, iar deasupra sprâncenelor nu se mai vede nici un pic de frunte, ci doar un păr auriu, răsucit în coc, iar pe păr o cunună cu pietricele în formă de stea, o cascadă de panglici și mărgele care atârnă, ciocnindu-se unele de altele, până la bărbie; iar sub bărbie, chiar de sub gropiță, începe corpul, mare cât o sanie, și pe corp, țâțe pe trei niveluri. Pfuuuu! O frumusețe nespusă, înspăimântătoare. Să fie oare Olenka? Însăși regina din Saba!”.
Poate că șobolanul, monedă de schimb a toate, ca nevoia de oportunism în care se scaldă toți, în afara câtorva dizidenți sau guguștiuci, care aproape că urmăresc/urmează, măcar unii dintre ei, o…împuternicire, o aducere aminte întreruptă/sugrumată și goală, o aplecare la cursul nemilos al vremurilor unele în altele, nedistincte, în cele din urmă prin tiranie. Totul e sub călcâi, supus autorității, iar basmul devine negru, și el plagiat. Creația nu se zărește niciunde. Vocea de autor sigur că își duce și aduce multiple trimiteri la carte, dar se va dovedi că cititul întregii biblioteci nu îl limpezește pe iubitor, Benedikt, ci îl face dependent și confuz, până ajunge să o caute, dar Graalul este, de data asta, dispărut, cartea pare doar o aspirație/obsesie, în litera ei, nu în rostul ei. Cu mare talent, nu autoarea „numește”/dă identitate în lumea retro, ci un Fost, cu ajutorul stâlpilor și al afișelor care sunt, emblematic, mai mult amputate decât memorie pură, trezitoare. Numit e locul și supremul, în relație directă, dar aici dăm de grozăvia/monstruozitatea posesiei, golirii de identitate/ființare, iar câteva dintre numele care desemnează obiecte din vechea lume a civilizației sunt tot fără conținut, nu „spun”, mai mult tac despre timp și istorie. Soarta cărții pare la fel, fără putere, conținut, revelație adică, doar un principiu de fațadă, ca la toate dictaturile, acum una care se desfășoară cu lozinca de salvare a spiritualității/artei deși tot ce se copiază este creația lui Fiodor Kuzmici, slăvit fie-i numele, ca toate cele, de la roată la cobiliță.
Blamata și nepermisa gândire personală ține de subsol, boala dată de cărțile arhetipărite, neconfirmată, ca și de detalii, o întrebare, o închidere a izbei cu niscai bețe, un gând ceva mai netipic; ironia autoarei bântuie peste tot, iată și un exemplu:
„Numai să nu iei blana sau carnea ursului pentru tine: mârzacii mici supraveghează atent. Nu-i treaba guguştiucului simplu să poarte blană de urs. Şi trebuie să înţelegi: cum să meargă mârzacii în sanie fără şubă? Îngheaţă tun. Noi însă alergăm pe jos, nouă ne e aşa de cald, că ajungem să ne descheiem şi la zăbun, de năduşeală. Deşi se întâmplă să-ţi mai treacă prin cap vreun gând deşart: da’ şi mie mi-ar trebui sanie şi subă şi… Dar asta-i gândire personală.”
Marele creator/gânditor este în opinia publică Fiodor Kuzmici, găsit în corpul lui mic, grotesc așezat pe munții de cărţi din biblioteca secretă a Turnului ca pe niște „monumente istorice”, din care copia fără vreo logică versuri, scria decrete. Supremul va răspunde că un cal este șoarece fiindcă el gândește într-o singură… unitate, dacă e să fim și noi ironici. Tiranul acesta firav la trup, dar solid prin compusul social făcut din decrete și clase fixe de oameni, va fi înlăturat, dar ce urmează, sub pretextul libertății, neacordate lumii, firește, și a salvării artei, în abstract îndreptățită, e o reluare de același calibru, decret/birocrație și teroare. Așa, nu știu dacă zâtul cel personalizat și personificat nu este atât urâtul, cât antidotul anchilozării și extirpării umanului. O vibrație. Autocrația instalată ar dori să facă din carte ceea ce a realizat cu șoarecele, dar catastrofa va mătura totul, Utopia asta… „înapoiată” se destramă dacă și așa nu era decât o farsă.
Mutațiile/urmările corporale par să concureze bestiarul medieval în sensul că toate sunt niște sechele sau adițiuni nu atât grotești cât semantice, fiecare, până și coada lui Benedikt, ca și tăierea ei de către învățător, trimit la o… „ieroglifă” (nu ne-a învățat Cantemir degeaba să privim mai bine în sala de hotărâri privind forma de guvernare). Dacă acolo era o corespondență strictă între animal și om privind trăsăturile comune, aici porțiunea accidentată duce mai subtil la o transformare a umanului încă neîmplinită, cum și va rămâne în acest stadiu. Dictatura cultivă neomenescul. Chiar și ochii socrului, viitor tiran, luminează, dar diabolic, asemenea foculeandrilor falși, ucigași, față de imaginea focului-aur (alchimic), povestit de bătrânii mesageri ai frumosului, crezuți doar ca purtători de basm deși bătrânul punctează clar și biblic: „Adevăr vă spun”. Ei, și cartea are această formulă pe fața ei țesută cu migală, umor și fabulos, dar cu o complexitate pe dos uluitoare.
Principiul salvării artei/cărții secrete, de fapt, linia așa-zis spirituală e un fals al terorii desăvârșite. Urmele trupești evidențiază și un proces de rinocerizare, nimeni nu se mai alarmează, doar Benedikt, care va hotărî, atunci când are momentul de iluminare să i se taie/extirpe coada/marca aleatoriului. Dar uniformizarea nu e numai corporală, ci și umană, întrucât el însuși va deveni agresiv și ucigaș pentru a se hrăni cu cartea, devenită un sinonim al șoarecelui, o monedă. În ce privește starea de rinocerizare a limbajului, trebuie spus că nu e vorba de bavardaj, dar informația, decretul și cerințele sunt direcționate unic, se pun în aplicare, chiar în literalitatea lor, cum am văzut. Deci, e vorba de o golire de sens, de proprietate a cuvântului, ori de sens anchilozat. Documentele oficiale sunt încremenite, încremeniți în temenele sunt supușii, staționari sunt și Foștii, care fac o înmormântare după tradiții, iar Organizatorul se va dovedi tot un analogon al dezgolirii de conținut pentru că cerințele lui sunt grotești, nefuncționale ca și aplicarea decretului suprem în literalitatea lui. Cine să mai lumineze o lume primitivă, dar dictatorială, dacă și la cei inițiați într-ale civilizației o înmormântare cade în derizoriu?
Pentru conturarea unei uniformizări depline se dau decrete, sinonime ale unui neutru se zice, dar la vedere. Autoritatea e distribuită și pe persoane, funcții anume, ca la funcționarii lui Kafka. Până și „cartea cu diamant” va fi un fel de „castel”, dar unul în care Benedikt va crede că întrezărește și piese de schimb pentru mecanismul de „colonie penitenciară”, agresivitatea și omorul, sub fațada salvării artei prin lectură, insuficientă și obtuză. Când bifează totul, o bibliotecă imensă, dar amestecată primejdios, fără vreo ierarhie axiologică (sunt pagini extraordinare cu nume de cărți și autori amalgamați într-un vârtej de întunecime/necunoaștere adâncă), Benedikt se depărtează de rostul cărții deși o caută, dar pentru el nu este spiritul cărții, ci corpul ei, materia, nu spiritul.
De altfel, chiar limbajul se depărtează de sens, o dovedesc decretele, copierea lor în exemplare multiple, învățarea și supervizarea acestora în literalitatea lor, cum o face supraveghetorul, de nonsens, de fapt, din sala scribilor. Actele umane sunt ca vorbele, false, chiar Benedikt e pus să aleagă între pușkin, scrierea cu literă mică e un semn, conceput, sculptat ca un tot artistic, dar realizat cu malformația la vedere, cele șase degete, ca și omenescul Fostului, prietenul Nikita Ivanîci, aducătorul/făcătorul de foc, omul la care trebuie să renunțe în favoarea artei, dar care se va dovedi, în final, o fantomă. Așa, se pare că doar zâtul ar mai pune din adâncuri de pădure/labirint uman vreuna împotrivire, dar și aceasta duce la simbolica minte golită, așa că toată mecanica vieții devineun proces al degradării sub dictat și nu mai contează cine face revoluția/lovitura de stat (ce trimitere, parcă, și la ale noastre!), cine patronează dictatorial lumea, totul e fals, poate și cartea, oricât s-ar relua viețuirea sau apocalipsa.
Nonsensul pare deja instalat, ca și cuvântul-relicvă, ca și revolta cuminte a degeneraților sau dialogurile aparent vizionare, dar tot mutante, ale Foștilor. Doar stările meditative mai dau speranțe de îndoială și puls, de întrebări, dar, după focul-explozie care înghite și centrul, Turnul roșu, o simplă poezie introduce tot echivocul.
Așa, fosta „statistică” a bibliotecii s-a dovedit inutilă, o cantitate de spiritualitate golită de sens, cel de învățătură morală. Rămâne ca setea de carte și căutarea uneia anume, care nici nu se află în afară, revelatorie, din partea lui Benedikt, supraviețuitorul, să ne mai bântuie ca fapt al speranței, al noului început.
Luciditatea autoarei, sosită pe furiș, cu calm și umor, dar și cu ținte fixe, de bisturiu, de la și spre actualitățile satirizate, mai ales cele naționale, face din acest roman și unul de atitudine, complex, dar cu cea mai atentă finețe lucrat în îmbrăcătura lui de mătase, cea a basmului, mai ales.
Arta versus șoarece, unica măsură, asta e întrebarea. Excelentă carte, încă ne pune întrebări.
Tatiana Tolstaia, Zâtul, Editura Curtea Veche, anul publicării: 2020, traducere: Luana Schidu, nr. pagini: 304
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Debashis RC Biswas / Unsplash
scrie un comentariu