În cadrul portretului de grup al marilor scriitori ruși contemporani, Șișkin, Ulițkaia, Svetlana Alexievici, se impun: Guzel Iahina, romancieră pur-sânge, cu tratarea iubirii, de pildă, în adâncuri nebănuite nici de înaintași, tulburătoare prin imposibilul devenit posibil, dar și Maria Stepanova, cu formula ei narativă, compusă din mai multe fețe, mozaicată și fără tipar, atât de profundă că, în ce mă privește, deși îmi place diversitatea în literatură, ocupă prim-planul. E vorba de volumul În amintirea memoriei, apărut la Humanitas Fiction, în 2021. Traducerea, marca excelentei Luana Schidu, aici cu un anume vertij, începând chiar cu titlul de mare provocare fiindcă până nu am pus o majusculă Memoriei, nu m-am liniștit.
Mărturisesc, volumul m-a ținut vie în timpul lecturii și nu am vrut să-l termin, lăsând vreo douăzeci de pagini pentru o respirație. Nu am procedat așa decât cu câteva cărți fiindcă nu voiam să se termine. Doar că, citindu-le după atâta timp, am mai răsfoit volumul și impresia veche de perfecțiune s-a confirmat. De aceea, o să încerc câteva impresii cu întârziere și fără a dori o anume distanță sau apropiere, așa încât perspectiva să fie, totuși, doveditoare și, mai ales, chemătoare întru lectură. Spun asta pentru că am recomandat volumul imediat după apariție și am dat de rezistențe, ba la… temă, ba la construcția piezișă comodității noastre acute de… genuri, specii, specificități, etc.
Profunzimea mesajului, asamblării și demersului făcut din fragmente de mici povestiri, de documente diverse, de la cele de arhivă, personală sau muzeală, la diverse scrisori, acte, mărturii, toate răsărite și conduse în stil administrativ, de microeseuri vizând elemente culturale, iarăși extrem de diverse, plus întinderea, un secol (la nivel narativ de analepse și prolepse) care sincronizează timpuri și vieți, persoane și evenimente majore cum ar fi Holocaustul, exilul, hărțuirile, restricțiile de un veac şi interzicerile. Uneori, aceasta e asumată chiar de victime, dar în… altă „culoare”, una a refuzului de a retrăi ororile, individuale sau colective, proiectate pe o pânză istorică, pe fundal. Pe această pânză, ca la cinematograf, autoarea rulează un secol… ontic. Și, atenție, nu este în discuție actualitatea, arătura plină de spini de azi întrucât momentele aparțin secolului al XX-lea, și cele de fundal, ale istoriei mari, și cele de familie, deși autoarea atrage cititorul spre o vedere ascunsă, spre adâncimea de sens, ca într-o căutată și calculată funcție fatică, pusă la vedere și prin autoadresare. Iată un exemplu:
Cartea asta nu este despre cum ai fost tu, ci despre ceea ce vedem când privim în urmă.
Chipurile sunt scoase la vedere din matricea, imprevizibilă sau neclară, a Memoriei, personale sau publice, dar și cu o figură patroană ca bunica Sarra, sau, cum deja s-a fixat, cea auctorială. Dar Mașa, în chip de Orfeu, închide, parcă, blestemul centenar al înstrăinării și scrie, dă sens, salvează, de fapt, viețile de familie, sub care trebuie căutată soarta, cum bine tușează în capitolul De soartă nu poți scăpa, titlu care preia scrisul dinăuntrul broșei moștenite în familie, deloc întâmplător.
Memoria devine adevăratul loc de ființare, deci unul mai tare decât Pocinki, matricea rusească a familiei căreia îi e dată soarta de străin în sufletul ei… rusesc, întrucât de la străbunicul Nicolai la Mașa, acesta e dedesubtul identității străvechi, se ajunge la o nevoie de locuire fără a fi altul, fără a fi expulzat, neasimilat sau respins, restricționat, dacă e să vedem în alegerea bunicii Sarra, întoarsă de la Paris, cu studii medicale la Sorbona și chiar a Mașei, explicit în finalul cărții. Aceasta, aflată în străinătate, la gară, dă de același viciu, al mentalități meschine pentru intrus, când vine din ușa trenului prin vocea unui om bolnav de extremism: Să-i zdrobim pe jidani, să salvăm Rusia! Atitudinea mănâncă nu toleranța, nu mai poate fi vorba de asta, ci destinul celui perceput ca străin de, culmea, un secol, aflat într-o placentă continuă a înstrăinării. Mașa închide, însă, destinul crud și îl îmblânzește prin deținerea, ca proprietar, a unei Memorii exemplar expuse, și asamblate, și țâșnite din fântâna/viața ascunsă ori aflată de-a dreptul la răspântie, la drumul mare, dar curățată prin măiestria desăvârșită a autoarei, deodată doveditoare de fapte rușinoase ori alegeri mai tari ca rezistența însăși, în formele ei consacrate, de tăceri și lupte surde, de exemplaritate comportamentală a unora dintre figurile din familie sau, dimpotrivă, de cedări. Sunt destule împotriviri sau supușenii aduse în/din ringul memorialistic, chiar din lumea strălucitoare a culturii sau personalităților istorice rusești. Astfel, din aluatul nevolnic sau rezistent foarte al istoriei postmemorialistice, sekreteki se va dovedi, prin dezgropare în scrierea de față, una a generațiilor, cum ar veni.
Marea mutație a Stepanovei este, prin urmare, supra-destinul identitar, unul de înstrăinare devenită parcă genetică. Autoarea o plachează pe fapte, om, loc și evenimente, mai ales detalii aparent nevorbitoare și obiecte minore, moștenite sau găsite, vizionate dacă e vorba de arhivă sau muzeu, obiecte aproape alchimice pentru calea memorialistă urmată. Construcția constă chiar în lipirea/asamblarea fragmentelor de viață și locuri și documente, găsite prin anticariate sau prin colțuri de casă (de exemplu: ale mătușii Galea sau ale mamei), fotografii de familie sau pânze, creații artistice din cele mai neobișnuite, cu istorie, viață în ele, postmortem, dar și postmemorialistic. Toate vor aduce destinul de înstrăinat perpetuu în lumina reflectorizantă a scriiturii-developare pe bucăți și falii genetice, așa de unitar încât mai cumplit decât Holocaustul, de pildă, marea tragedie este chiar această locuire într-un corp/statut de străin (exemplele sunt multe, continue și traumatizante). Ca în tragedia antică, Mașa va face din Memorie, a-trasă în roman, chiar ruptura de lanțul infernal, o mântuire, o ieșire din rău, la fel ca focul, ultimul element al traseului purificator, aflat într-o pânză celebră, aici ultimativă, plasată chiar la finalul cărții. Personajele de porțelan (sosite în… pachet după autoare) sunt, emblematic, frânte, aluzive ca fragmentele de memorie care, prin exercițiul scriptural amețitor de la o așa înălțime artistică refac soarta amară, una din care se învinge, totuși, urâciunea, vorba străină ea însăși (de uman) a exemplarului aproape animalier, cu burta de bere din ușa trenului. Însăși autoarea ajunge la înțelegerea lumii ca asamblare cu sens, cu rostul existenței, adică, așa cum i se întâmplă la Oxford.
Memoria devine, în această narațiune-mozaic, pe care autoarea o tot proiectează în chiar timpul facerii, cu fente, cu mise en abîme la pas, cu accente de metaroman adevărat, adică. Așa, tehnica de construcție se află la vedere, ca în chiar fragmentul de față:
Băiețelul s-a spart în trei bucăți, un picior încălțat în șosetă s-a rostogolit sub pântecul căzii, corpul și capul zăceau despărțite. Ceea ce, de bine, de rău, ilustra integralitatea istoriei de familie și personale a devenit deodată o alegorie: imposibilitatea de a o povesti și neputința de a păstra măcar ceva, și completa mea neștiință de a mă aduna din cioburile altui trecut sau măcar de a mi-l însuși convingător. Am ridicat de pe jos toate bucățelele pe care le-am găsit și le-am pus pe masa de scris, ca pe niște piese de puzzle. Nu-mi era dat să îndrept lucrurile.
Acest metaroman este, însă, unul pe viață și pe moarte pentru că, dând sens, postmemorie, familiei sale, pe fundalul istoriei mari, ca durată, duce întregul „material” primordial, pe o singură albie, în ciuda segmentării și trecerii de la poveste la eseu sau pasaj administrativ, niciodată gratuit, ci toate bine implementate în firul memorialistic (epic totodată) spre o cale inițiatică. Ceea ce înseamnă traseu alchimic, o revelație, una a sensului vieții împlinit prin scriitura trecută prin documente, epistole, fotografii, mărturii, mutări și sinucideri, arhive, chiar cimitir, amintiri lăsate cu cheie sau lipsa ei, cu o încețoșare a credibilității. Scriitoarea, în periplul său real-ficțional spre Memoria familiei, va da de confuzii și recunoașteri false. În substanță, Memoria înseamnă recrearea căii spre sine. Oricâtă înstrăinare ar încăpea pe laturile apei învolburate de marile și micile evenimente de tortură pentru cel simțit ca străin el însuşi hrănește firea, totuși, la fel ca omul din sâmburii tari ai Svetlanei Alexievici.
Scurtele mărturii ale intervievaților jurnalistei sunt monolitice ca facerea releului ontologic din nuclee (existențiale), unitare ca și capitolele atât de diferite din cartea Stepanovei. Oricâte goluri, de memorie, document, oricâtă stagnare sau obturare, neînțelegere, confuzie etc. s-ar strecura în parcursul și pe laturile căutărilor, stocărilor, moștenirii sau refuzului de mărturii, amintiri, toate pot, ca în cimitir, să facă sânge/viață. Totuși, vor fi, în forma prozei scurte, eseului, epistolei, actelor civile, spuselor, fotografiilor, descrierii locurilor și obiectelor rămase după cei vulnerabili, morții lipsiți de proprietate, înghițite și macerate cu artă definitivă în adâncul de… hârtie, devenit salvator care definește altă soartă, a celui asimilat, neînstrăinat, în ciuda unor accidentale zvâcniri prostesc de gratuite și elementare, inumane.
Memoria devine cârtița scripturală prin care se ajunge la schepsisul ascuns dedesubt, adevărul subteran, cum e al tatălui sau a deloc simplelor sekretiki, gropi cu obiecte îngropate înadins spre păstrare-nemurire, formă de rezistență a copiilor, gestică funcțională și mutată spre maturi în fața asediului de mentalitate și rău istoric, de tip Holocaust sau comunism, de pildă. Memoria va fi una „construită”, cum repetă Stepanova, proprietara și locatara ei, tot un mod de a indica noua identitate… identitară, una epurată de complexe și distanță, o alegere asumată.
Romanul este compus din fațete scripturale diverse, de la critica literară la cea picturală, unele chiar eseuri pure, de la povestiri scurte la scrisori sau comentarii de specialist, cu poezia la îndemână, însă, chiar și pentru remarcabilul grupaj de fotografii din arhiva mamei sau pentru portrete, figuri familiare din realitatea centenară a Rusiei pre și postrevoluție, cu umbrele și luminile aruncate sever peste poeți, pictori, supuși, propagandiști sau rezistenți prin simpla omitere sau tăcere, dacă și asta poate fi condamnată. Și este, uneori prin transmutare siberiană, alteori prin pedeapsa închisorii, dar și supraviețuirii fără șansă, a mortului viu. Toate aceste episoade sunt realiste sau parabolice, ca aceea, memorabilă în despicarea sensurilor operei și trupului feminin, în libertățile lui neînțelese, dar vii, al Charlottei, cea care duce creația și atitudinea femeii peste timp-uri și loc-uri. E fixată, aici, cu amănuntul, durerea surdă și mută a străinului, a celui neînțeles în timpul său, chiar în familie.
Marea autoare Stepanova fixează cu fiecare chip/personaj soarta, una tipică pentru secolul al XX-lea, de evreică, scăpată de prima amenințare (cum e cazul Charlottei), intrând, când nu se mai aștepta, în dinții letali ai unui lagăr, unde este introdusă în prima tranșă de eliminare, cu toate că se afla în luna a treia de sarcină și cunoștea limbi străine. De la momente realiste, din război, spital, închisoare trece la scene domestice sau ample pânze istorice, mai ales acestea sunt translate în perspectiva de departe, față de cele pur familiale, individuale, de aproape.
Perspectivele dau o mai bună circulație între faptul mărunt, individual, și cel major, istoric, construind astfel un destin greu pus la încercare, dar, în fine, transfigurat de noul loc, Memoria ca instrument catoptric, de reflexie și reflectare, identică tabloului Incendiu în pădure al lui Piero di Cosimo, atât de bine comentat de autoare, dar și adus la subiectul, tema cărții, tablou în care se vede flacăra ca ultim act de purificare, revelat și revelator, așa cum Mașa aflase în „atelierul” fotografic al tatălui ce înseamnă developarea (înstrăinării!?) și mutarea ei pe altă hârtie/soartă ca momente-film.
Nu există vreun firișor, poveste, obiect, eseu sau fapt de viață fără rost în această carte, nu există nod/încheietură care să nu unească țesătura așa de ingenioasă și colorată stilistic întrucât frânturile se unesc în conturarea unui destin (cuvântul este și el… țesut) greu la dus/purtat un secol (cu ale lui forme de tortură, și antisemită, mai ascunse sau la vedere), dar și la întorsul, îndelung și stăruitor al autoarei. Și nu unul gratuit, ci condus spre fapte, oameni, locuri, amintiri, documente astfel încât ruptura, dislocarea, lipsa vreunui element din memorial, cum este tăcerea voită, ca cea a tatălui, discontinuitatea căutărilor sau notarea continuă să se așeze pe calea facerii unei Memorii mântuitoare. Numai că, dacă tatăl nu acceptă ca scrisorile sale să fie înglobate în carte, episodul devine tot poveste cu miez ascuns, ca și scrisorile tânărului soldat către mama sa, emoționante (ca și cum ar deveni și cititorul… proprietar, coautor). Asemenea scurte strecurători și strâmtori de trăire/iubire/moarte/umilire, supunere la contextul istoric sau, dimpotrivă, acte de bravură, învățătură și supra-viețuire, ca ale bunicii Sarra, nu ascund ororile, ci le fac vizibile. Memoria, cea construită în cărțulie, le duce într-un sekretiki autentic.
Astfel studiindu-și Memoria de o sută de ani a familiei, Stepanova deblochează însăși soarta vitregă, iar amintirea este invocată nu în sensul vecinătății sale semantice cu memorialul (uimitoare, totuși, traducerea titlului, de Luana Schidu), ci al comemorării, al scenariului învierii din morți, cum câți se preumblă prin această narație neobișnuită, nu doar în multiplul său, ci și printr-o înglobare subtilă și amețitoare a documentului, dar, mai ales, a eseului, în ficțiune, dacă vreți roman, unitar, coerent și coeziv ca roata temporală. Una care se învârtește, ajunge sus, panoramează, dă de sfârșit ca să înceapă, totuși, altă rotire, a unui popor care își căuta destinul, acum descoperit/developat postmemorial/istic de fiica… tuturor, Mașa.
Scrisul, ca și soarta, după cum se vede, are o nouă locație, chiar și pentru istoria mare sau de familie. Este viu. Așa, un loc dintâi al familiei, Pocinki, s-a golit, e un nonloc; alte recuperări, vederi ale trecutului, cum e casa din Saratov a bunicului sunt neclare, false chiar. Casa nici măcar nu e a lui, dar senzațiile exploratoarei de familie, și cele de recunoaștere, au autenticitate:
Mirosea destul de puternic a pisici, dar verdeața mirosea mai tare, și nu era nimic de luat ca amintire. De altfel, nici nu aveam nevoie de vreun suvenir – atât de bine îmi aminteam totul sub aceste ferestre, cu un asemenea sentiment de înaltă, firească precizie ghiceam cum fusese totul aranjat aici, la noi, cum am trăit aici și de ce am plecat.
Multele reflecții-meditații, chiar definiții, cum sunt cele, arzătoare, ale Memoriei, sunt, la Maria Stepanova, exerciții de admirație întru artistic, cum îi stă bine unei scriitoare explozive foarte, de scos, în viziunea mea, în prim-plan actual.
Maria Stepanova strecoară în romanul său ca un mozaic stră-vechi, clasicizat prin frumusețe și profunzime, umorul ca pe un tăiș; exemplele sunt multe, la fel ca frazele în care însăși ironia pare amară. Soarta, ea este grea. Și intertextul funcționează subtil, aproape ca într-o hipnoză cărturărească, dacă cititorul este prins în asemenea mari cărțulii:
O arhivă seamănă cu un cimitir, din când în când, pe câte o cruce, distingi, aleatoriu, un chip pe care, cu o simplă privire, îl scoţi din uitare. La fel ca un document, chipul poate să nu aibă nicio semnificaţie.
Fragmentele acestea ajung la mine ca ecourile din Sufletele moarte ale lui Gogol, dar şi din Toate numele, romanul lui José Saramago, prin căutările de tip labirint ale unor identităţi prăfuite.
Statutul obiectelor e fulgerător de semnificativ și autoarea nu scapă ocazia să reflecteze, să ia o pauză, nu de semnificație, dimpotrivă. Asta „face” cu săculețul aflat și conservat de fiul Marinei Țvetaeva:
Săculețul a supraviețuit, și faptul că nu se scriu cărți despre el și nu este expus pentru publicul larg demonstrează reversul tuturor hainelor și altor suveniruri proustiene: ușurința cu care aceste lucruri cad, precum o cheie printr-o cusătură desfăcută, în uitarea absolută, în buzunarul fără fund al neființei. Ceea ce se află în sertar nu este inventariat, prin urmare, se poate considera că nu există pe de-a-ntregul, și putem doar să ghicim că unitatea de păstrare cu numărul de inventar cutare este, de fapt, compusă din mai multe obiecte.
Că autoarea plusează în ecou de sine e altă fațetă, mereu prezentă, sfredelitoare, cu finețuri însăilate voit diminutival sau într-un alunecuș de sens-uri și fugi, aici finalul e în joc, care nu fac decât să amâne isprava și mai adâncă, a locației noi, Memoria de acasă, cea mântuitoare:
…cărticica despre familia mea nu este de fapt despre familie, ci despre altceva. E mai degrabă despre construirea memoriei și despre ceea ce vrea ea de la mine
De altfel, fentele unor așteptări înșelate par atent orchestrate de Stepanova. În destule fragmente confesive autoarea pune la vedere scopul scriiturii, care este unul mult mai ascuns, de fapt tot un sekretiki de maturitate stilistică, narativă, de construcție romanescă și de traseu inițiatic, un adăpost pentru destin, căruia îi stabilește tragicul, nu doar acolo unde e mai căutat și citat, în Holocaust, figurat în roman și el, ci în condiția de străin întru locuire, un alter între conaționali, dacă vorbim de familia Stepanovilor. Familia de înstrăinați nu trebuie să fie una a înstrăinării perpetui. Memoria devine locul destinal, nu unul văduvit ca spațiul, simplul spațiu Pocinki.
În amintirea memoriei este o capodoperă. Lirismul face casă bună cu limbajul administrativ, povestea realistă cu microeseul specializat, satira cu nostalgia, etc. Multiplul stilistic și lumesc dă floare și după lectura volumului.
Maria Stepanova, În amintirea memoriei, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 416, traducere: Luana Schidu
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Anne Nygård / Unsplash
scrie un comentariu