În Jurnalul unui vid (Humanitas Fiction, 2026), debutul câștigător al premiului Osamu Dazai în 2020, scriitoarea japoneză Emi Yagi explorează, folosind și elemente suprarealiste, felul în care este percepută femeia într-o societate patriarhală, alături de provocările pe care le aduce maternitatea în paralel cu responsabilitățile care țin de viața profesională.
În traducerea din japoneză semnată de Magdalena Ciubăncan, o descoperim pe protagonista care lucrează într-un birou plin de colegi bărbați. Felul în care se așteaptă ca singura femeie să îndeplinească cele mai mărunte și, uneori, umilitoare sarcini marchează de la început premisa pe care își construiește Emi Yagi întregul roman. Shibata, femeia care pretinde că e însărcinată doar pentru a scăpa de toate aceste îndatoriri, este cea dintâi luată pe nepregătite de rapiditatea cu care ceilalți își schimbă comportamentul în jurul ei. O atenție pe care nici nu o visase înainte se revarsă acum dinspre oameni cu care, înainte de marele eveniment, nu schimba nici măcar un cuvânt.
La fel de brusc, a pleca de la birou la ora oficială de încheiere a programului de lucru devine rutina obișnuită, iar ziua capătă proporții noi, oferindu-i lui Shibata posibilitatea de a se bucura de cine pregătite acasă, de cursuri de aerobic pentru viitoarele mame, de plimbări pentru care acum există timp. Normele sociale sunt evidențiate prin contrastul adus de aceste schimbări, iar provocările care țin de maternitate se revarsă și dinspre grupul de viitoare mame pe care protagonista de treizeci și patru de ani ajunge să le cunoască îndeaproape.
Mai mult, felul în care Shibata se raportează la viitorul copil este unul cât se poate de emblematic deoarece, deși pe de o parte tratează situația ca pe ceva real, nu poate să nu analizeze lucrurile doar în teorie, crescând în paralel vidul din interiorul său:
„Cum eu n‑aveam nici soț, nici pisică, am rămas să mă gândesc de una singură pe culoarul dintre rafturile librăriei. Dacă ar fi să nasc un copil, ce fel de om mi‑aș dori să devină? Dar nici după ce m‑am gândit minute în șir la asta, tot nu mi‑am dat seama ce anume voiam. Mă întrebam dacă era într‑adevăr o idee bună să arunc toate aceste dorințe asupra unei persoane care urma să aibă probabil o personalitate complet diferită de a mea. Mi‑am mângâiat burta, dar tot ce am simțit a fost textura moale a prosopului, care nu îmi spunea nimic“.
Shibata își redescoperă echilibrul vieții de zi cu zi odată cu această sarcină salvatoare, deși una falsă. Sarcina o salvează oferindu-i ceea ce ar trebui să fie firesc, indiferent dacă ar exista sau nu copii – un echilibru între viața personală și cea profesională, tratament egal la locul de muncă, respectarea dreptului la timp liber și, desigur, lipsa prejudecăților și normelor sociale învechite și rigide. Pe de altă parte însă, aceeași sarcină falsă îi aduce Shibatei noi așteptări din partea celorlalți și noi presiuni, căci și în această privință lista lungă de „așa da” și „așa nu” impusă de ceilalți e la fel de lungă.
Se remarcă, totodată, distanța continuă care se păstrează între oameni. O răceală amestecată cu respectul față de spațiul privat al celuilalt, încălcat în schimb ori de câte ori se consideră că subiectul ține de un întreg colectiv, nu doar de invidid:
„Ori de câte ori mă opream din mers sau luam o pauză, cineva mă întreba negreșit dacă mă simt bine. Dar, în afară de asta, nu‑mi mai adresau nici un alt cuvânt. Nici «Felicitări!», nici «E băiat sau fetiță?». Cu siguranță se purtau așa pentru că nu sunt căsătorită“.
De acest paradox Shibata se pune la adăpost printr-o rutină pe care o savurează picătură cu picătură, de parcă ar descoperi, pentru prima dată, cum ar putea arăta viața ei. Normalul picurat cu suprarealism e miezul acestui roman în care Shibata se redescoperă și se salvează, renăscând printr-o sarcină iluzorie, falsă, dar posibilă prin așteptările celorlalți și chiar prin ale ei, căci vidul pare să capete forme clare și contururi din ce în ce mai precise.
Întrebările pe care i le adresează, în una din seri, unei statui cu Fecioara Maria sunt întrebările pe care, de fapt, și le adresează ei însăși:
„Când ți s‑a spus că ești însărcinată, sigur ai fost măcar uluită. Dar, cel puțin, nașterea copilului tău este sărbătorită de destul de mulți oameni chiar și acum. Și în lume sunt mulți care au găsit alinare în tine și în fiul tău. Dar să fii numită la nesfârșit «Sfânta Fecioară» și să rămâi mereu doar în postura de mama lui cutare e totuși așa… cumva… Nu? Spune‑mi, aveai vreo pasiune? Vreun idol, cineva pe care să‑l admiri? Ce făceai când se aduna prea mult stres? Cred că a fost foarte greu pentru tine să fii numită «Sfânta Fecioară» chiar și după ce copilul ți‑a crescut mare, iar apoi să‑ți vezi fiul răstignit și să trăiești toată acea durere, dar sper din suflet că te‑ai putut numi și tu pe tine într‑un fel care să aibă sens pentru tine, că ți‑ai permis un pui de somn când ai avut nevoie sau că ai putut face lucrurile care îți plăceau cu adevărat.“
Toate aceste întrebări cuprind în ele temerile firești care vin la pachet odată cu maternitatea, iar numele de care amintește Shibata aici nu e deloc întâmplător, căci mama dispare, cel mai adesea, ca individ distinct, umbrită de rolul maternității, redusă la o singură pălărie pe care mai are voie să o poarte.
Problemele pe care le semnalează discret, dar cu dibăcie, sunt predominante în orice societate în care se menține o inechitate în ce privește egalitatea în drepturi sau un dezechilibru indus de normele rigide ale unor societăți tradiționaliste. De foarte multe ori, în nenumărate țări, progresul economic și avântul tehnologic lasă în urmă aspectele de ordin social.
Vidul instalat sub forma unei viitoare sarcini e vidul nedrept instalat atunci când așteptările impuse de societate nu sunt îndeplinite de către un individ, indiferent de rolul care i se atribuie acestuia. Jurnalul unui vid (Humanitas Fiction, 2026) nu e doar despre cele amintite mai sus, ci despre tot ceea ce devine temere, dezechilibru sau gol în mijlocul vieților noastre, dar și despre cum putem umple aceste spații care se cască adesea, riscând să ne cuprindă laolaltă cu tot ceea ce nu reușim să aducem în societate în funcție de cerințele celorlalți. Suprarealismul lui Emi Yagi ne invită la joacă, la o white lie care să ne salveze de cei prea intruzivi, păcălindu-i cu false răspunsuri la întrebări care n-ar trebui, de la bun început, să existe.
Emi Yagi, „Jurnalul unui vid”, Editura Humanitas Fiction, traducere: Magdalena Ciubăncan, anul publicării: 2026, nr. pagini: 232
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Round Icons / Unsplash
scrie un comentariu