Nu ştiu voi, dar eu, până la cartea asta cu care a obţinut premiul Booker în 2025, nu citisem nimic de David Szalay (acum ştiu şi cum se pronunţă, aveţi grijă, pentru că scriitorii vor să le rostim corect numele).
Odată cu premiul au venit şi impresiile, pur şi simplu au fost invadate reţelele sociale de opinii despre cartea lui. Scriitori şi cititori au simţit nevoia să-şi dea cu părerea. În primul rând cred că este un lucru bun prin simplul fapt că au citit cartea, deşi e adevărat că am întâlnit şi comentarii răutăcioase de felul: am citit câteva pagini pe Amazon şi am decis că nu e cazul să continui. Sigur că toţi avem gusturile noastre şi unii avem şi pretenţii (întemeiate sau nu) că înţelegem altfel cărţile. Eu nu sunt critic literar, din fericire, şi pot să citesc într-o manieră liberă, fără să aplic teorii şi şabloane. Unii cititori, am observat eu, aşteaptă sau caută să le spună cineva dacă o carte e bună sau nu, cel puţin asta e senzaţia mea din toate reacţiile citite referitoare la cartea asta. De exemplu, îţi place/admiri/apreciezi tare mult un anumit scriitor, apare o carte premiată şi vrei să ştii părerea aceluia înainte să ai una proprie sau chiar înainte să citeşti cartea, pentru că, totuşi, timpul e aşa preţios şi sunt atâtea de făcut, nu numai de citit.
Dar să trec direct la roman. Ştiu, s-a spus: are un stil minimalist, poate excesiv. Acum, fiecare scriitor găseşte un stil pentru ce vrea să spună. Cred că şi aici Szalay a ştiut mai întâi ce are de spus, nu a ales întâi stilul, nu şi-a zis: măi, eu vreau să scriu simplu de tot şi o să găsesc povestea potrivită. Povestea lui István: sigur că nu ştim cât e ficţiune, cât e povestea vreunui om adevărat, dar nici nu contează în literatură, contează să pară reală şi aici pare sau se simte. Da, m-am întrebat de ce e aşa pasiv acest István sau de ce acceptă anumite lucruri, de ce face anumite lucruri, de ce profită de anumite situaţii sau de anumiţi oameni (femei, în special), dar asta e alegerea scriitorului pentru personajul său.
Szalay ştie ce atrage cititorul, se vede lucrul ăsta din felul în care începe romanul: oricine e curios să afle ce se întâmplă mai departe cu adolescentul care n-are prieteni şi îşi începe viaţa sexuală. Autorul a ales ceva simplu, dar sigur, ca să-şi ţină cititorul lângă el.
Nu se întâmplă lucruri total ieşite din comun în carte, la urma urmei e o poveste de viaţă, putem spune: un tânăr se îndrăgosteşte, e adevărat că el comite o crimă, mai mult sau mai puţin voit, dar plăteşte pentru ea, încearcă să-şi câştige existenţa, încearcă să-şi facă o iubită, vrea o nouă viaţă într-o altă ţară, mai civilizată, cum spune lumea, cu mai multe posibilităţi.
Totuşi personajul nu e aşa naiv cum pare la început. Nu e nici vreun Julien Sorel, nu îşi propune nimic clar, nu are o ambiţie neobişnuită, nu e nici vreun Felix Krull, dar el ia ce i se oferă şi dacă i se oferă o femeie căsătorită şi foarte bogată, asta e, şi dacă femeia devine soţia lui şi are acces la fondurile fiului moştenitor, asta e, şi dacă au împreună un copil pe care pot să-l crească în lux, asta e. Ce vreau să spun e că István nu ticluieşte vreun plan, nu-şi stabileşte obiective, nu calcă pe oricine în picioare pentru ele, şi ar trebui de aici să zicem hai că e un personaj bun, dar nu e chiar aşa. Szalay nu putea să vină în 2025 cu ceva aşa banal, normal, aşa că ce face István e să profite: el devine un mare dezvoltator imobiliar pe banii altuia, se bucură de averea altuia, de casa altuia.
Punctul forte al cărţii, după mine doar, îl constituie dialogurile. La prima vedere ar obiecta cineva: bine, dar sunt aşa laconice uneori, aşa puerile, aşa stângace, aşa enervante chiar, pe alocuri, da, aşa e, chiar sunt şi tocmai asta le face naturale şi tot scriitorul tânjeşte de la Salinger încoace să atingă naturaleţea în dialoguri şi încă nu reuşesc mulţi, dar David Szalay are meritul ăsta.
O să dau un singur exemplu:
,,—Foloseşti aplicaţii din astea? —Ce aplicaţii? —Ştii tu...aplicaţiile alea... —Mda...Uneori. —Şi cum funcţionează? Îi explică. —Şi ce faci, sex şi atât sau cum? —Depinde, spune el. Uneori. —Şi asta vrei? —Ce? —Sex şi atât? —Depinde, spune el. —De ce? —De situaţie. —Şi situaţia noastră? întreabă ea. —Ce-i cu ea? —Las-o baltă, spune ea după câteva clipe. Apoi se îmbracă. —Ne vedem mâine, îi spune. —Îhî… zice el.”
Cum am spus: totul e povestit cum povestim noi, cel puţin aparent, poate chiar brut, chiar fără imagini cinematografice, şi pe urmă uite că apare o propoziţie care te face să te opreşti din citit, adică cel puţin eu m-am oprit, am subliniat-o şi m-am gândit cât de diferită e de restul: Primele narcise apar într-o lume ostilă. Pentru propoziţia asta, aşezată unde trebuie, eu zic că-mi place Szalay.
Recunosc că au fost momente în care am zis: dar urât caracter are István totuşi, cum să crezi tu că ţi se cuvine să stai în casa soţului, cum să iei banii copilului, nu? Dar Szalay e destul de moralizator, pentru liniştea unora şi îl pune pe István să plătească pentru tot şi să ajungă din nou de unde a plecat.
Şi atunci sigur că te întrebi: bine, dar ce-a vrut cu povestea asta? Sau de ce a fost aşa apreciată povestea sau de ce a luat Bookerul cu romanul ăsta? Poate tocmai pentru că e o poveste de viaţă, cu suişuri şi coborâşuri, e destinul unui om care face nişte alegeri sau mai bine zis lasă alegerile să îl ducă unde îl duc.
Ca o concluzie: aş vrea să mai citesc ceva scris de Szalay.
David Szalay, „Ce nu poate fi rostit”, Editura Trei, anul publicării: 2025, nr. pagini: 376, traducere: Anca Bărbulescu
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Silviu Zidaru / Unsplash
scrie un comentariu