REBARBOR – este una dintre micile URIAȘELE cărți ale omenirii pe care ni le dăruiește limba română, grație unui „accident” spiritual ieșit din comun: Alexandru Monciu-Sudinski. Publicată în 1971, retrasă și topită imediat de comuniști, această așa-zisă culegere de povestiri este mai actuală ca niciodată. O voce singulară pe care literatura și cultura românească abia începe s-o integreze, dar fragil, speriată parcă de amplitudinea descoperirii. REBARBOR este cartea născută dintr-un tragism al lucidității greu de egalat și împins până la limitele lui extreme – un tragism pe care secolul nostru buimac și din ce în ce mai steril pare să-l repudieze, autodistrugându-se.
REBARBOR poate fi citită pe tot atâtea paliere câte are condiția umana supusă supra-instituționalizării. Poți să o citești ca pe o critică socială acută, vehementă; ca pe o contestare curajoasă a genunilor totalitariste, însă acest palier este cel mai la îndemână, dar și cel mai frugal, mai trunchiat. Poți să o citești în registru realist, cinic, textualist, documentarist, absurd, grotesc sau scenic-ludic (tot grotesc) – însă aceste registre de lectură rămân parțiale, incomplete și, mai ales, indistincte; sunt departe de a-i epuiza conținuturile.
Poți să o citești apoi ca pe o mărturie unică a dezumanizării care îți vorbește despre cum se trăia „la firul ierbii!” în comunismul real; despre dezrădăcinații din fabrici; despre cum se punea în scenă un fals propagandistic menit a da iluzia superiorității socialiste; despre dramele „mărunte” dintr-o școală oarecare (nu orice școală, ci școala tuturor școlilor care deformează și sluțesc spiritul, educația, viața); despre sordida lume a „producției” industriale; despre Bărăganul abrutizat de alcool, sărăcie și muncă; despre culisele teatrelor de fațadă din România „multilateral dezvoltată” sau despre propaganda care transformă crima și violența în act pedagogic.
Mă întreb câți dintre scriitorii consacrați ai trecutului nostru totalitar vor fi sondat abisurile pe care le-a sondat, cu luciditate și curaj, autorul REBARBORULUI? Unii nici măcar nu le-au mirosit…
Bărăganul lui Sudinski nu e Bărăganul fizic al României, este Bărăganul tuturor prăbușirilor umane. Cetatea, burgul medieval care trăiește prin evitare și camuflaj, care-și lasă balenele nocturne să putrezească – simbol al autorității degradate, false, substituite – e orașul sau cetatea tuturor părăsirilor și camuflărilor noastre.
În România post-decembristă s-a scris mult despre comunism; s-a scris despre închisori, torturi, condamnări, colectivizare. Sudinski a ales să scrie despre suboamenii pe care îi produce DOCTRINA, Atributul. Nu întâmplător, personajul – îndrăznesc să-l numesc impropriu central – din prima povestire (VRAF DE BOBINE) are patronimicul Andreievna și este mama Nataliei/Natali (vezi similitudinea cu Ana Andreievna, mama Natașei din „Umiliți și Obidiți”- Dostoievski, care activează indirect un fundal rusesc cu rezonanță dostoievskiană, dar în contextul diferit al povestirii menționate, unde Ana este Iulia). Ca paranteză: nu ignorați numele sau apelativele slavizate ori de certă origine slavă din REBARBOR! Sunt nume și apelative de prag, formule de intrare într-un alt spațiu, straniu, pe un negativ aproape inițiatic (Gaspadin, Egorîci, Zadov, Milena). E avertismentul autorului care pare să ne spună: „Atenție, nu vorbesc doar despre comunism. Vorbesc despre lumea de ieri, de azi, lumea de mâine și de oriunde umanul a fost, este și va fi exilat. Vorbesc despre tot ce este pierdut iremediabil de noi în noi. Și fără virgulă!”
Acolo, în straturile cele mai adânci ale scriiturii lui Sudinski, descoperi o carte despre dezintegrarea identității umane într-o lume care produce zgomot, roluri, atribute, documente, simulacre de sens. Procedeele fragmentare, repetițiile, colajele de voci, rupturile sintactice și schimbările de plan nu sunt simple jocuri autonome ale limbajului; ele exprimă o lume în care omul nu mai poate fi recuperat întreg.
De fapt, nu există un palier ultim pe care să poți citi această carte, probabil una dintre cele mai tulburătoare, lucide și enigmatice scrise vreodată în România. În straturile sale cele mai abisale, REBARBOR este o culegere de alegorii ale realului înlocuit de reprezentare, de simulacru, de ritualul fals impus prin mașinăria socială implacabilă, care se multiplică pe toate etajele vieții; un ritual al captivității, putrefacției și cruzimii, care s-a dezancorat de uman, obligând umanul să-l interiorizeze. Să devină convenție.
REBARBOR este cartea alungării, epuizării condiției umane, a imposibilității de recuperare a omenescului.
*
REBARBOR e validă în toate erele, în toate societățile, în toate construcțiile imaginate de om. Este mărturia integrală, cutremurătoare, despre golirea orizontului uman, despre falimentul condiției noastre de ființe care continuăm să viețuim în paradigmele unei libertăți metamorfozate în iluzie – o libertate pe care nici azi nu am învățat să ne-o asumăm, să o construim, să o apărăm. REBARBOR e validă în comunism, socialism, nazism, fascism, capitalism, democrație, totalitarism, evul mediul, sclavia colonială, secolul XXI. Decupând o panoplie a ororilor mărunte, Sudinski ne pune în față oglinda ce reflectă marile orori produse de umanitate, atunci când alunecă pe panta nebuniei, a pierderii identității.
Flămânzii, improvizații din „Casa cu aristoane”, călăul-pedagog dublat de victima sa, băiatul Ursescu care se târăște pe peron și în tren în urma torționarului, visul sexualității sordide din „Mela”, sacrul degradat și extrem din „Terasament” unde câinele Beroe este ars de viu pentru a transmite „un mesaj infinitului”, muncitorii, gazetarii, actorii, figuranții și regizorii din „Telex”, moartea fratelui Manole electrocutat, prostituata Mimi care caută o ieșire din propria condiție, camaraderia mizeră, dureroasă, dar atât de duioasă din „Banc pentru Cezar” (Mititelu?), farsa degradării din „Neputința”, tragerea în vid din „Cu pușca prin cerul pustiu”, autopsia sinuciderii din „Ce rămâne în urmă”, captivitatea administrată (împrăștiată) din „Ursul”, descrierea halucinantă a cruzimii gratuite, supra-instituționalizate din „Guliver” – cu singur „l”, nu cu doi! – și care te trimite direct la Gulag, Treblinka sau Pitești („Rațiunea sunt EU”), scena strivirii omului îngropat sub șenila tancului condus de „ai noștri” care te expediază în universul Stalingradului asediat de naziști, al crimelor în masă de la Nanjing sau Katyn, din Congo sau Cambodgia – toate aceste „acte” devin sub lupa lecturii, nu doar exemplare, ci interioare și post-umane.
Iar aici intrăm în miezul cel mai dureros al „fenomenului Sudinski” – un fenomen care ne afectează și ne privește pe toți, că ne convine sau nu, că vrem sau nu să o recunoaștem: această universalitate nemiloasă, această uluitoare actualitate a REBARBORULUI explică nu numai ura viscerală cu care cenzura comunistă s-a grăbit să ardă cartea imediat după publicare; explică ceva mult mai grav: paralizia noastră axiologică, culturală, care a făcut ca mainstream-ul de azi să îi întoarcă, infantil la urma urmei, spatele lui Sudinski, evitând, sub pretextul respectării normei legale, reintroducerea în circuitul public a unei opere fără corespondent în literatura română modernă. Ca și cum proceduralizarea excesivă, inumană, descrisă în povestiri ca Telex, Documentar, Peisaj sau Rebarbor și-ar continua traiectul prin timp, urmărindu-ne în prezent și turmentându-ne încă percepțiile.
Căci surpriza, dezvăluirea cu adevărat devastatoare vine abia după ce închizi REBARBOR; atunci când realizezi că lumea de azi, lumea ta, nu este în esența ei primitivă diferită de lumea descrisă de alegoriile lui Sudinski. Că tentaculele post-umanului sunt prinse, înrădăcinate încă în fiecare dintre noi. Că refuzul nostru de a-l recupera pe Sudinski este refuzul de a ne recupera pe noi, de a ieși de sub presiunea devastatoare a pierderii de identitate. Acest refuz este modul în care lașitatea noastră se manifestă în prezent, este complacerea noastră în iluzie și egocentrism.
Ca să ieșim din această capcană, trebuie să citim și să recitim REBARBOR – ori de câte ori uităm cine și ce suntem.
PS: Publicând opera lui Sudinski, Editura Datagroup face azi nu doar un gest de recuperare culturală onorant şi necesar; gestul este, înainte de toate, unul de recuperare identitară a unui spațiu cultural care s-a obișnuit să ignore ceea ce contravine „gustului oficial”, cutumelor care ne fac să confundăm succesul cu autenticul.
Volumul publicat de Datagroup cuprinde, pe lângă REBARBOR, celelalte două cărți ale lui Alexandru Monciu-Sudinski, CARACTERE și BIOGRAFII COMUNE, în care autorul dispărut în pădurile Suediei lasă vorbirea să devină laboratorul ce dezvăluie caracterele, viețile individuale și comunitare. Dacă REBARBOR e alegoric, halucinatoriu și violent ca expunere formală, CARACTERE și BIOGRAFII COMUNE par mai seci, mai apropiate de documentarul mărturisit. Cu îngăduința cititorului, îmi permit un sfat: nu vă lăsați înșelați de aparenta lor „conformitate”. În spatele limbajului „plat”, „naturalist”, presărat cu clișee și ezitări (intenționate), cu ticuri verbale (tot intenționate), se ascunde același spirit lucid, nemilos, care ne transmite peste decenii, că suntem doar ceea ce suntem, nu ceea ce credem – sau ne place să credem – că suntem.
Cartea va fi lansată la Bookfest, vineri, 05.06, de la ora 18, la scena Agora, alături de criticul literar Ion Manolescu și de membri ai familiei autorului. Mai multe despre volum şi decizia editurii de a-l publica: aici.
Alexandru Monciu-Sudinski, Rebarbor, Editura Datagroup, anul publicării: 2026, nr. pagini: 338
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Muhammed ÖÇAL / Unsplash
scrie un comentariu