„Apă vie”, cel mai recent roman al lui Nicolae Stan, a fost publicat la Editura pentru Artă şi Literatură. Eu l-am început amintindu-mi de perifericii lui Radu Aldulescu, dar a fost doar o pistă falsă. O groapă de gunoi, o afacere mai puţin obişnuită şi un personaj cu o construcţie aparte, iată universul cu care s-a jucat vreo doi ani şi jumătate scriitorul Nicolae Stan. Despre secretele din spatele romanului său, în cele ce urmează.
„Apă vie” vine la peste 25 de ani după „Apa neagră” şi, dacă am calculat corect, la 42 de ani de la debut („Boare de Waterloo”, proze, Cartea Românească). Cum se leagă acest roman recent de „Apa neagră”? Comunică în vreun fel aceste cărţi ori are „Apă vie” o anumită relaţionare cu precedentele dumneavoastră cărţi?
Mai întâi, datele reale. Apă neagră a fost scrisă în anii 1996-1997 și a fost publicat în 1999 la editura Nemira. În 2014 a fost reeditat la Cartea Românească, administrată de Polirom. Așa că între cele două romane este o distanță de 27 de ani. Totuși, ideea din Apă vie, încă neluminată complet, mi-a răsărit în minte prin 1987, după ce citisem Orbirea lui Canetti. Mi-am zis atunci că aș putea scrie ceva despre o Cocoșare, de ce nu. Am și scris cam 35 de pagini, dar m-am oprit: nu găseam forma care să învăluie faptele într-un întreg, cauza formală, cum ar zice Aristotel. Am amânat, fără să părăsesc ideea. Așa a apărut Apă neagră, roman ce spune povestea Exteriorului de tip totalitarist, care strivește individul. Dar, spre compensare, există o pedeapsă divină asupra simbolurilor acelui tip de epocă: șapte bărbați sunt omorâți cu metodă și întemeiere simbolică, ca într-un coșmar, tocmai de cele care aduc viața pe pământ: de soțiile lor. În fine, e de citit. E „cu acțiune”. Acolo, în Apă neagră, mi-am schimbat stilul. Primele două volume – unul de proze, debutul, celălalt un roman – aveau o stilistică nervoasă, tinerească, parcă în ritm cu respirația. În Apă neagră, frazele sunt elaborate, armonioase cât se poate de natural, totuși. S-a spus că au tonalitatea frazelor biblice. Iată un fragmențel care arată evazionismul limbajului folosit de eroi – „crăsăneni” din satul meu natal, romanul fiind o sinecdocă, ca și Apă vie –, un fel de boicot la adresa ideologiei epocii: „Nu faptele erau importante, ci vorbele, susurul lor vrăjit. Faptele erau grele, aveau materialitate și prin aceasta deveniseră prea noduroase și murdare. Vorbele însă, gândeau ei ca salvați, nu răneau pe nimeni, erau inofensive…”
După acest roman „total”, cum a fost clasificat de critică, am mai scris cinci romane, un volum de proze scurte și patru volume de eseuri. Dar gândul meu rămăsese la ceea ce va deveni Apă vie. Pe la finele lui 2022 am recitit din Cioran, Paleontologia, scena cu contemplarea, câteva ore, a craniilor și scheletelor umane, într-un muzeu parizian. Din acel moment am știut despre ce voi scrie, despre Restul care vom deveni după strălucitoarea și efemera noastră viață, Rest care ne va continua, indestructibil fiind, vorba lui Costi Țoiu, mentorul meu. Așa că, în doi ani și jumătate am scris romanul publicat în 2026, la Editura pentru Artă și Literatură. Poate e bine să menționez că într-o noapte am visat finalul lui, un vis în culori, cum nu mai avusesem din adolescență. Năucit, am mers la birou și am scris pe nerăsuflate ce visasem. Așa a și rămas finalul. De atunci, romanul, scris cam 40%, s-a îndreptat cu necesitate, dar cu ocolișuri și ele necesare, către acest sfârșit enigmatic.
Dar cum se leagă ele? Păi, dacă Apă neagră este despre acțiunea unei dreptăți divine, făptuite cu mâini omenești, Apă vie este, cred eu, despre Interior. Adică despre acceptarea lumii așa cum este ea, neschimbată în nucleul ei dur. Socialul este doar contemplat și arătat sub o formă esențialistă. Probabil, mă gândesc, sunt acolo urme dantești, kafkiene, iar la frazare și chiar construcție, găsim influențe faulkneriene, fără îndoială, cred. Ca să nu spun ceva concret din roman, el pune pe masă o enigmă, o expune fără să o explice, și o lasă acolo, pradă privirilor celorlalți.
Ca autor al acestui roman, la aproape un an de la terminarea lui, sunt destul de mulțumit, cu umilință spun, că a rămas așa cum l-am scris: ca o enigmă ce ar putea atrage sensibilități și interpretări diverse, neașteptate.
Interesant cum în mintea unui scriitor cărțile comunică într-un fel aparte… Idei peste idei ajung să producă un roman care ar trebui să pună cititorul de azi pe gânduri. Un roman la care ați lucrat cel puțin doi ani și jumătate. Merită munca aceasta? Care este satisfacția dumneavoastră legată de un astfel de produs artistic?
Mă tem că trebuie să fac o precizare. Eu nu scriu romane de idei. Nu prea mă atrag. Pentru că ideile ca atare trimit la un sistem care, fatalmente, oglindește în mod parțial totalitatea lumii. Eu, dimpotrivă, desfac ideile, conceptele, le metamorfozez în trăiri și intuiții, care și sunt baza lor originară. Cel mult, mizez pe idei literare, ceea ce este altceva. La Dostoievski, de pildă, există din plin acest mod de a construi un roman prin idei literare: în Crimă și pedeapsă, ideea saltului pe care-l încearcă un om obișnuit de a atinge un alt nivel metafizic al ființei lui, nivel care i se refuză, fiind totuși salvat de credința religioasă; în Demonii, ideea literară a nihilismului contemporan lui și care se extinde mult mai larg și la noi, etc.
Apoi, doi ani jumătate de lucru efectiv la roman – cu reveniri pe text cerute de un ritm aproape muzical pe care l-am avut în vedere – nu mi se pare o excentricitate. Dimpotrivă, să scrii un roman de 600 de pagini în șase luni, să zicem, iau un exemplu teoretic, îmi pare o muncă destul de hazardată în ceea ce privește finalitatea lui artistică. „Părerea mea.”
Când un scriitor termină un proiect la care a migălit o vreme, în mod sigur are sentimentul limpede al satisfacției. Pentru că toate trăirile și aventurile personajelor sunt ale lui, sunt rodul ieșirii autorului din platitudinea prezentului, în vederea instituirii unei alte lumi, consistente, omogene, o realitate ridicată la cub. Dacă și cititorii întâmpină creația ta cu entuziasm, acesta este un aspect secundar al prezentului, care ține de sociologia receptării. Am scris despre asta în „Circulația ideilor literare”. Succesul de casă, de multe ori este rezultatul coborârii tale, ca scriitor, în niveluri joase și de moment ale sensibilității consumatorilor. Așa s-au născut telenovelele, presupun. Nordul nostru literar trebuie să rezide în linia general autonomă a textului, în tonul mereu egal cu sine. Până și autorul, ca om istoric, trebuie să-și reprime vanitățile sale de ființă oarecare, să excludă tot ceea ce este ne-necesar textului, al cărui scrib discret este. În fond, Noutatea are rolul de a surprinde, de a ieși din obișnuitul confortabil al cititorului. Și tocmai el, cititorul adevărat, ți-ar putea mulțumi că l-ai scos din orizontul în care se obișnuise să gândească. Ca autor al acestui roman, la aproape un an de la terminarea lui, sunt destul de mulțumit, cu umilință spun, că a rămas așa cum l-am scris: ca o enigmă ce ar putea atrage sensibilități și interpretări diverse, neașteptate.
Vă mărturisesc că măcar începutul romanului mi-a amintit de mulți dintre eroii lui Radu Aldulescu, acei marginali reprezentativi pentru literatura sa. Un ins care trăiește la periferie, pe marginea unei gropi de gunoi, pare desprins dintr-un roman aldulescian. Și tocmai Radu Aldulescu a lăudat printre primii noul dumneavoastră roman. Cuvintele sale de bine pot fi un impuls pentru buna receptare a cărții?
Aparențe, aparențe, dragă Constantin. Eroii lui Radu sunt marginali prin necesitatea lor existențială, prin destinul lor pământesc, altfel adorabil estetic. Ei nu aleg să fie periferici, ei sunt așa din cauza diverselor lipsuri care le macină viața. Or, eroul meu, Bazil – să luăm aminte la nume – este patron. În plus, urmare a unor întâmplări norocoase din viața lui, este multimilionar. Dacă îl numești periferic, cu toate că el crede că se află în „centrul lumii”, el, Bazil, a ales să fie astfel, din considerente personale, pe care nu le dezvolt aici. Încă nu am discutat în detaliu cu Radu – avem timp – despre roman. Dar se vede cu siguranță că l-a citit pe tot și cu atenție. În plus, și el face legătura cu Orbirea lui Canetti, model pe care l-am mărturisit anterior. Învățatul Kien era un „cap fără lume” – expresie care m-a urmărit multă vreme, până l-am găsit pe Bazil, un „particular inactiv”. Și n-am făcut decât să merg pe urmele lui.
Apoi, influența unor cronici în receptarea unui roman… Nu cred în această idee. Oricare critic literar sau scriitor adulat, inclusiv Mircea Cărtărescu, sau oricine vrei tu, are susținători și critici, în doze diferite. Un roman nu poate fi impus doar prin cronici literare. El trebuie să răspundă, prin mesajul transmis, prin încărcătura de sensuri ascunse – căci arta se ascunde, nu se explică – unor nevoi existențiale pe care le au cititorii ca oameni ai unei lumi anume. Scriitorul poate cel mult simți acest filon ce se cere găsit, al vieților consumatorilor de literatură, dar mai mult nu poate face. Este intuiție pură întâlnirea celor două lumi, de unde ar putea rezulta succesul… „Succesul”, ce cuvânt cu mai multe fețe, unul cu semnificații uneori opuse între ele. Faulkner a scris capodoperele lui în anii `20, `30 ai secolului trecut. Fără impact important. Abia peste 15-20 de ani a sosit și… succesul. La fel și cu Canetti. Etc. Când Costi Țoiu a avut un succes imediat cu magnifica „Galerie cu viță sălbatică”, Marin Preda, într-o discuție, s-a arătat îngrijorat de acest fenomen, spunând: „Ai văzut ce-a pățit Țoiu? L-a luat apa succesului!”
Scrii romane nu pentru cunoscuți, ci tocmai pentru necunoscuți. Literatura adevărată este anti-nepotism, ea se oferă străinului.
În acest caz, ce înseamnă pentru dumneavoastră succesul în privința acestui roman? Ce v-ar bucura cel mai mult acum și nu peste mulți ani?
Simplu, în conformitate cu toate cele spuse până acum: să fie citit de cei cărora le trebuie, le umple viața, un gol, o nevoie. În fond, scriitorul nu scrie pentru sine, ci pentru cititorii de azi sau de mâine, nu contează. Scrii romane nu pentru cunoscuți, ci tocmai pentru necunoscuți. Literatura adevărată este anti-nepotism, ea se oferă străinului. Dar pentru asta ar fi necesar ca produsul tău artistic să nu ia chipul mulțimii, unul mediu și comun. Dimpotrivă, să urce gustul mediu sau submediu la o creație care, în urma inspirației tale artistice în mare parte dominată de inconștient, să ia o formă absolut singulară, nereproductibilă, inimitabilă și supusă înțelegerii celorlalți. Când cititorul își ridică acest nivel al înțelegerii într-un mod fascinat de ceea ce-i oferi, se poate spune că ai, în sfârșit, succes.
Nu-mi rămâne decât să sper că romanul acesta va fi într-adevăr citit de cititorii săi potriviți. În final, îmi puteți dezvălui un moment din timpul „facerii” acestei cărți care v-a pus probleme? O situație mai dificilă în sensul rezolvării epice?
Au fost mai multe. Dar unul mi s-a părut deosebit. Este vorba de momentul „ieșirii din timp” al protagonistului, în fracțiuni de secundă. El, fără știrea lui, fiind ales de o forță primordială, de Sus, care și narează prin intermediul unui avatar omenesc. Iar ieșirea amintită, care nu poate fi decât sufletească, sub forma unei trăiri mitico-mistice, ia forma unei adevărate plutiri pe deasupra șuvoiului omenesc, cel cu mii de brațe și guri, ca în filosofia indiană. Treaba asta durează poate miimi de secundă, câtă vreme zărește adevărata natură a firii umane, după care „coboară” printre ai săi, înfricoșat în cugetul lui ascuns. Dar, ca să justific această plutire, din punct de vedere romanesc, i-am dat lui Bazil o formă de boală ușoară, un vertij blând, din când în când. Dacă nu l-aș fi „îmbolnăvit”, trăirile lui de „deasupra” nu s-ar fi susținut artistic de schelăria care sprijină construcția ficțională. Fără acest mic defect, care-l înscrie în ordinea omenească, metafora plutirii n-ar fi fost credibilă, pentru că nu ar fi fost ocrotită de „pământitatea” necesară operei de artă, de închiderea care ne și deschide spre fluxul lumii, cum ne învață un german pe care, azi, uneori, nu-l ascultăm…
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu