Dansează când îți vine să plângi este o carte scrisă cu multă dragoste și empatie, o meditație profundă asupra prieteniei, pierderii și memoriei. Și în acest roman, Camelia Cavadia se apleacă asupra zonei relațiilor umane surprinzându-le complexitatea și subtilitatea printr-un amplu, dar sensibil, parcurs literar. Într-o narațiune cu structură arborescentă, ea urmărește destinele a trei protagoniste – Raluca, Ileana, Simona – a căror împletire de viață începe din perioada școlarității, ajungând să le traverseze întreaga existență.
Relația dintre prietenie și doliu – două concepte care se întrepătrund organic și care dau coerență întregului roman – reprezintă trunchiul acestei construcții epice. Prietenia apare ca spațiu al identității comune, simbolizată prin fotografii, artefacte ale unui timp în care existențele personajelor se conjugau la persoana I plural, într-un „noi” protector și aproape indivizibil. În contrapunct, doliul devine un exercițiu al rememorării, trăit simultan prin tristețe și tandrețe, prin recuperarea afectivă a trecutului.
Fără a furniza soluții prefabricate la întrebările esențiale ale existenței, romanul ne poartă printr-un labirint narativ cu valențe problematizante – ce determină coagularea prieteniei? – spre exemplu.
„Ralu ajunsese și ea în clasă cu noi. Se așezase în banca din fața noastră lângă un băiat pe care-l cunoșteam doar din vedere. N-a știut nici peste ani să ne spună ce a îndemnat-o să ne caute apropierea, probabil instinctual, intuiția. Ca și când ceva în ea ar fi împins-o spre noi. Apropiindu-ne treptat, am descoperit că suntem foarte diferite, dar asta nu însemna decât că fiecare aducea ceva nou în viața celorlalte”.
Treptat, reflecțiile memorabile asupra mai tuturor aspectelor importante ale vieții jalonează întreaga narațiune: fragilitatea vieții (evidențiată cu și mai multă acuitate de pierderea prietenei dragi), forța salvatoare a educației (într-un context social precar, în care demnitatea individuală era constant amenințată), modul în care căsnicia nu mai ajunge să fie un spațiu al compromisului reciproc benefic, ci al distrugerii etc..
„Le-am scos pe toate din bufet, nimic nu mai țin la păstrare. E prea scurtă viața ca să nu-i dau tot ce am mai bun”.
„Învățatul devenise plăcerea care ne restituia o parte din demnitatea pe care o pierdeam de atâtea ori pe parcursul unei zile”.
„În timp, Bogdan a învins. Ceva din felul lui de-a fi mă dresase. Devenisem supusă, cu voia și participarea mea. În fiecare zi dădeam girul unei complicități bolnave. Mă obișnuisem să mă certe, să țipe la mine, să mă pună la punct, să mă descalifice, să mă desconsidere, să mă terorizeze, să mă folosească, să mă exploateze, să mă manipuleze, SĂ MĂ DEȚINĂ”.
Momentele Revoluției și ale Mineriadei, la care am tresărit și mai mult și care reverberează profund în toți cei din generația mea, par integrate organic în parcursul personajelor, devenind repere dureroase. Felul în care goana după medicamente a unei mame disperate de febra copilului pare să fie zădărnicită de o secvență halucinantă a istoriei, un accident sinistru al ei (Mineriada), ne arată că uneori istoria nu este doar un concept abstract, o pagină de manual, sau simplul fundal pe care se derulează viețile personajelor, ci o experiență care ajunge să fragilizeze existențe.
O opțiune narativă interesantă mi s-a părut introducerea personajului Gianny prin recursul la persoana I singular. Schimbarea perspectivei (de la acel „noi” protector) produce o ruptură subtilă în fluxul narativ și individualizează vocea personajului, oferindu-i o autonomie stranie, ca o bucată rătăcită dintr-un alt puzzle. Dacă până atunci identitatea părea construită colectiv, prin memoria comună a prieteniei, această schimbare marchează emergența unei personaj distinct, cu propriile traume și propriul mod de a se raporta la și de a interpreta trecutul.
Am savurat și densitatea referințelor literare din roman. N-am perceput recursul la diverșii autori (Paul Auster, Yoko Ogawa, Ludmila Ulițkaia sau Haruki Murakami) ca având rol ornamental ori demonstrativ în narațiune, ci ca participând activ la definirea arhitecturii spirituale a personajelor. Ideea formulată în legătură cu Auster – „Hazardul are arhitectură, iar întâmplarea e doar masca unui sens” – am văzut-o funcționând chiar ca o cheie de lectură pentru întregul roman, unde coincidențele, întâlnirile și pierderile compun o subtilă geometrie afectivă.
Un alt aspect care mi-a atras atenția este reflecția filosofică – din finalul romanului – asupra bolii. Sensul exclusiv negativ al suferinței este inversat. Boala nu mai apare doar ca pierdere, degradare, ci și ca experiență revelatoare, capabilă să reorganizeze modul în care personajele se raportează la viață, memorie și iubire. Astfel, romanul transcende dimensiunea realistă și capătă profunzimea unei meditații existențiale.
Acest roman m-a marcat în multe momente – nu doar din perspectivă literară, ci şi din perspectivă personală, pur umană. Modul în care secvențe din propria mea viață s-au oglindit în întâmplările trăite de Raluca, Ileana și Simona, sentimentul că autoarea a scris ceva în care m-am regăsit și eu, că a vorbit practic şi despre mine, m-a emoționat la un nivel mult mai profund decât cel intelectual. Deși mi-aș fi dorit, eu n-am trăit o asemenea prietenie ca cea din roman. Cu toate acestea, Dansează când îți vine să plângi este romanul care vorbește și despre mine și adevăruri ale vieții mele.
Camelia Cavadia, „Dansează când îți vine să plângi”, Editura Trei, anul publicării: 2026, nr. pagini: 496
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu