Și la primul volum al cărții În căutarea nefericirii, și la al doilea, În căutarea nefericirii, în continuare, publicat de curând tot la Editura Tracus Arte, Ioana Drăgan urmează o poetică sigură, una care pare să înlocuiască însăși bucățile de realitate pe care le proiectează pe viu, în fața noastră cu alte bucăți, ficționale. Totuși, le recunoști, ba, parcă, ești prins în ele toată ziua și asta e fenta autoarei, să ne dea senzația că suntem printre oamenii comuni nouă, oriunde ne-am deplasa, fiindcă de locuri și persoane obișnuite e vorba, îi recunoaștem, îi suportăm, ne inundă, sunt de o vitalitate, și când au traumele lor, depresiile, peste limită, au prieteni care le încarcă destinul deja mort, îi vocalizează, cum ar veni, dar în micimea lor.
Viața e un spectacol, dar unul dintre cele obișnuite foarte, pe înțelesul tuturor și cu actori care își trăiesc propria viață, cu meschinăriile, frustrările, amorurile, dezlânările ori însăilările de zile și patimi aproape stinse, ori ținute în fașă/în lucru pentru reușite și nereușite social-erotice. Așa se derulează totul, în această dublă cadență de rosturi, găsite pe fugă, pierdute pe fugă, fructificate la fel sau de-a dreptul obsesive ca în cazul lui Gelu, ceferistul prins de iubirea trecută încă în mintea lui încâlcită și ștearsă, înlocuită de gol, de stări neputincioase. Ba și dus, de voie sau de nevoie, în spital și medicație, cu nostalgii, tot banale, dar care țin, cât de cât de comunicare, fiindcă în periplul lui final, rătăcirea prin oraș ca în sine, se petrece, totuși, o mică luminare, nu are rostul vieții la el, deși viața îl va duce la bogăție. Îl moștenește pe Dorel, fratele bogat, tipul de Jmecher actual, și atunci dă de el însuși, dar tot cu sensul înstrăinat, leșinat, mocnit de slăbiciune familială și socială, totuși și ca formă de rezistență la lipsa de moralitate și adevăr din jur.
Ioana Drăgan e tare în a fixa și într-o lume comună intoleranța familială, neînțelegerea socială versus ținuta morală a unui Gelu, sincer cu sine, cu ceilalți, și neputincios în a-și asimila falsul, impostura, a se vedea amplul episod cu un coleg, Costi, care-i ia locul de mic șef CFR. Cu această ocazie, dumnealui parvenitul își va afișa nu doar caracterul, ci și… adulterul. Aste întâmplări ubicuitare în a noastră lume o face pe Ioana Drăgan să-și scoată sarcasmul, ironia și umorul la vedere, mai ardent și mai viu, fiindcă nu mai e cu insistență unul lingvistic, ci variat, lumea făcută din cele două bucăți mereu segmentate, dar abil așezate în oglindă întru definirea culorii locale, una a Focșaniului, cu radiație spre gara-lume paradisiacă Panciu, spre exemplu, și cealaltă a Finlandei, celei fericite în statistici, tranșată pe bucata unui oraș tipic, tot provincial. Fiecare din aceste locuri au foarte bine trasate personajele, momentele și elemente, fie de peisaj, fie de obiceiuri, care definesc o lume închisă în ea însăși.
Se întâmplă, însă, ca autoarea să introducă ocupația cea de prost gust, românească, din păcate, a „românului neaoș” în străinătate (cam des purtată, vezi jurnale de… afară cu actualități în asemenea fațetă), prin comportamentul lui meschin (a se citi tot traseul femeii profitoare și cel al petrecăreților), vital, dar în sensul mahalalei caragialiene, în care o coana Leanca duce la tribunal mirosul de usturoi. Aici, Emi îl aduce și pe cel de mici și de folclor îmbinat cu bere românească Noroc, apoi dans și sunet peste măsura suportabilității. Așa, invazia acestei desfășurări, exterioare țărișoarei, a prostului gust în virtutea reclamatei neasimilări de către comunitatea de adopție ține tot de actualitățile noastre, cu ironie, umor crud și multe, multe tușe satirice aduse în cadru.
Printr-un personaj viu, Emi, fosta soție a lui Gelu, acum însoțitoare pe termen suficient (desfășurat) întru demonstrație a finlandezului, care luase din România acest dar otrăvit, Ioana Drăgan face o tăietură în lumea noastră mizeră la suflet, aspirații și comunicare, lume transportată în nordul aparent mai civilizat, dar în care extremismul și traumele sunt tot în floare. Grupul de motocicliști, abuzivi și impulsivi, stă alături de figura vecinei lui Onni, trăind în ea însăși, aproape intolerantă, în ciuda motivației serioase că Emi este mica escroacă sentimentală, parvenita care distruge confortul local, relațiile, totuși… limitate și ele, cam uscate, chiar aberante, dacă am aduce în discuție personajul mamei lui Onni, iubitoare de noul cel distrugător și cu subsol difuz al româncei, mamă iubitoare de multe alte noutăți (deloc ființiale, golite), pe care le adoptă fără măsură sau asimilare, cu plusul grotesc, exploatat de autoare, a câinelui lătrător, dar iubit, cu decibeli asemenea celor atinse de români de 1 Mai la mökki, păgubos și în apartamentul din Oulu.
E fixat un spațiu fără acasă, deturnat de la firea sa. Onni nu-și mai recunoaște acasa, dar asta se întâmplă și cu Gelu în Focșani, de unde și visarea gării Panciu ca rai. Nonlocul e conturat în două ipostaze, aderente la timpul nostru comun, de fapt aleatoriu, înstrăinat de esență și viețuire, cu frecușul zilnic, în mariaj, despărțiri cu urmări la suflețelu’ omului, cu adulter, birt, salonul de înfrumusețare improvizat de Emi și în Finlanda, toate traducând înstrăinarea de adevăr, de sensul unei viețuiri adevărate, anexate întâmplării și unui târâș încropit prin viață și lume.
Ioana Drăgan este o maestră a oralității, are ureche anume pentru vorbirile mărginașe, spumoase, dar cu/prin care își ironizează, chiar satirizează personajele, de fapt întreaga faună… umană care își caută ne/fericirea fiindcă neîmplinirile, ba în dragoste, ba în urcarea pe scară socială, una a prosperității silite, se dovedesc neînsoțite de rostul vieții, golite de mulțumire. Chiar lucrătorul forestier, care-și aduce iubita acasă, va distruge locul ca ființă a lui. Și asta datorită adevăratei fețe a femeii, interesului ei meschin de femeie „vampir”, lipsită și de corespondență cu natura, în general, așa cum o are Onni, și era bucuria de totdeauna, cuibul lui de siguranță. Nu doar pentru că arde acel mökki, ci se destramă și un vis… bovaric, umplut de eterna credulitate, totuși umană:
„Onni nu se așteptase la o asemenea evoluție. Crezuse sincer că dacă Emi va deschide Salonul acesta minimalist, sub acoperișul căsuței din pădure, viața lor va fi mai liniștită”.
Mai mult, pentru a crea contrastul, și cel erotic și cel de aderență la… natural, apare și figura diafană, deja prezentă în viața/visul lui Onni din momentele rupturii de Emi, a fetei iubite în mediul care-i fusese odată ostil:
„O vede și astăzi, plutind parcă deasupra pajiștii de bulbuci de munte, cu cosițele de culoarea mierii topite despletite, cum i se aruncase în brațe și-l astupase cu gura mirosindu-i toată a Lakka, murele galbene arctice din care se înfruptaseră cuprinși de sete…”
De altfel, nu doar întru fixarea culorii locale, ci pentru a caracteriza personajul, în cazul lui Gelu o gară încă din trecut rai, cea din Panciu, iar pentru Onni, cel așa de adâncit în peisajul lui, chiar lacul Pyykõsjarvi, devenit un laitmotiv al cărții. Iată unde era fericirea, alături, de totdeauna acolo, în el chiar, fie și alături de dezastru, arderea căsuței sau relației Onni-Emi, previzibilă din moment ce femeia vrea avere de îndată și la grămadă (mai ales când aduce tot grupul românesc la căsuță, cu el și mentalitățile de prost-gust, și tradițiile urlate, golite, de fapt, și toate apucăturile exemplarelor scăpătate moral și social, ca mașina și un șofer de pomină pe ruta Romania-Finlanda). Cartea chiar începe cu fixarea, emblematică pentru demersul narativ, cu acest peisaj premonitoriu, reflexiv (prezența oglinzii și a reflectării e subliniată clar), bine lucrat în simboluri și corespunderi om-natură:
„Lacul Pyykõsjarvi are astăzi culoarea mâlului. Apa e tulbure. Tulpinile golașe ale mestecenilor străpung ca niște țepușe văzduhul și se reflectă încrucișate în oglinda murdară a apei. E sfârșit de aprilie și primăvara se lasă așteptată în Oulu, după o iarnă lungă și friguroasă. Din adâncuri, ici-colo răsar capetele negre ale unor pescăruși în căutare de mâncare. Mai norocoși se pare decât Onni, care a tot dat din zori la undiță fără mare succes până acum, când a început să se plictisească și să-l ia frigul. La căsuța din lemn, aflată la cincizeci de metri în spate, în inima pădurii, sauna încinsă sigur la această oră îl așteaptă ca să-l încălzească după încă o zi lungă când a venit după lucru aici. Singur. Mai singur decât chiar atunci când oficial era singur. Înainte să o cunoască pe Emi și să vină cu ea din România în Finlanda.”
Lacul are parte de mai multe partituri fiindcă este oglinda trăirilor lui Onni. Când apare din nou dragostea lui de tinerețe, locul, cu reluări de elemente din prima descriere, se arată evident transfigurat de o altă viziune, tot reflexivă:
„Lacul Pyykõsjarvi are astăzi culoarea soarelui. Apa e limpede. Tulpinile albicioase ale mestecenilor străpung ca niște săgeți văzduhul și se reflectă încrucișat în oglinda translucidă a apei. E trecut de jumătatea lui august și toamna începe să-și facă simțită prezența în Onni, după o vară scurtă și surprinzător de fierbinte până și mai la nord, în Laponia (…). Onni privește cum umbrele copacilor se înlănțuie și se contopesc în apă de la vântul pornit din senin. Zâmbește admirându-le dansul și ascultând foșnetul crengilor.”
În asemenea lumină afectivă apare și gara din Panciu pentru Gelu, dovadă că autoarea lucrează mereu în/cu momente și stări paralele:
„În față, elegantă, frumoasă, scăldată de lumina soarelui, îi apăruse din senin gara lui. Putea să scrie mult și bine sub acoperișul din Oulu (se află într-un moment rememorat, la gara finlandeză, n. n.). Nu era adevărat. Clădirea pe care o privea uluit era gara din Panciu, pe care o îndrăgise atât de mult pe când era mic. Se frecase la ochi, nemaiștiind dintr-odată unde se află. Până și treptele, unde Onni îl aștepta și îi făcea cu mâna, chemându-l să traverseze și să intre înăuntru, erau la fel ca-n copilăria lui pierdută. Strălucind de curățenie, late, netede.”
Alte descrieri sunt tot atent lucrate, toate redau acel spirit local (și de nord), cum întâlnim, de pildă, în prezentarea acelei mökki (buclucașe după „ocupație”, când deja fusese cumpărată de Onni, cel supus dorințelor femeii, alias mama lui):
„Era o mökki obișnuită, cu trei încăperi micuțe și o bucătărie mai spațioasă decât avea el nevoie, la care Vāinö, un vecin de-al lui Tuuli, de la care închiriase el, construise o baie înăuntru pentru iernile friguroase când venea și se pilea de nu mai știa de el. Tuuli îi cunoștea pe toți din zonă, și nu de azi, de ieri. Ea nu avea o altă casă în oraș pentru că nu considera că trebuie să plătească aiurea în două locuri.”
Expunerea momentelor se desfășoară la fel ca în volumul anterior al… nefericirii cu două fețe, placate una versus cealaltă tocmai ca segmentele să aibă o linie unitară, viața fără adaosul fericirii, viața la comun, măcinată de alegeri false, de intoleranța altora, una și cu extremisme, atât la Focșani, cât și la Oulu, de experimente obtuze, aproape varieteuri tv (există și o mostră tv de tot hazul și sarcasmul), de încurcături în/prin propria lume ca și în alta, diferită, dar, în esență, aceeași, cu mentalități, agresivități, petreceri de timp și de neființă până la nesinceritatea care distruge rostul, oricare. Aflăm și o re/găsire anume în peisaj la Onni, cu nostalgia băutului și comunicării, însă, la amândoi „eroii”. În fond, tot nu mai au parte de ea ca în vremea corespondenței pe net.
Dacă romanul Ioanei Drăgan, Gripa, mi se părea un eșantion al perioadei de… tranziție românească, iată ca starea asta devine o permanență mai… globală, omul nu-și mai află rostul, acasa (însuși Onni se întreabă în plin dezastru: „Mai am eu o casă?”), decât pe mici și efemere bucăți de viață, și alea proiective, inciziile fiind aceleași, atât în lumea lui Onni cât și în cea a lui Gelu, vorbirea fiind aplicată la statutul și nivelul de cultură ale fiecărui personaj. Se remarcă scrisorile Emiliei către Dorel, fratele îmbogățit al lui Gelu, dar, mai ales, cele slobode, către prietena Gabi, adusă și ea, ca să completeze peisajul nordic cu vocația prostului gust feminin ca port rrromânesc peste hotare, bine țintit de autoare, fixat, adevărat, pe eșantionul acestei grupări la comun, una de petrecere joasă cu mici și bere și dans și naționalisme.
Stările, însă, de frământare, atât ale lui Onni cât și ale lui Gelu, rătăcirii de sine, și de lume, dezvăluie, în spatele traiului în comun, unul acaparator din partea femeii (până și secretara Dana, grijulie, săritoare și iubitoare, instituie pentru Gelu o teroare culinară), aduc într-o perspectivă ceva mai difuză un natural uman, totuși, speranța în comunicare, dragoste, care face din naivitatea celor doi una de-a dreptul a naturaleței. Suntem între tușe psihologice mai ascunse, dar vizibile.
Există peste tot întorsături de frază, fente înșelătoare, alături de oralitate, care dau farmec stilistic continuu. Există și unul narativ, ironic, satiric, învăluitor fără să se uite țintele actualității celei torturante până și în măduva asta comună a traiului zilnic, problemelor de serviciu și de amor, de aclimatizare la alt ținut sau la fără rostul unei lumi în vârtej bețiv și verbal, carpatin (!?) în a face avere și a-și minți soarta. În cazul accidentului, cel al vestitului și tipicului antreprenor local Dorel, pare una aspră, neînșelată, cum ar veni. Și asta contrar cutumelor, credinţele omului trăitor la comun, slujind peste tot și în toate sloganul, clişeul, dar şi, paradox românesc, tradiţia, deodată devoalată ca superficială, neemblematică prin afișarea ei grotescă, groasă (caz 1 Mai care transformă o căsuță și pădurea din jur în bătătură românească, dar de cea mai joasă speță).
De fapt, petrecerea de 1 Mai, ca un punct culminant ce este, arată foarte vie printr-o adiționare groasă chiar a mâncărurilor, excesive, a băuturilor, berea fiind adusă în cantități enorme din țară, sub patronajul Emiliei, bine ipostaziată în acest episod deopotrivă satiric și grotesc, măiestrit chiar și la nivelul personajelor secundare de tip Făneluș sau a tipurilor de dans și de cântece, de la manele, desigur, la cele tradiționale, cu plusul de tărie a sunetului și cantității de mâncare/băutură, care spune destul despre calitatea… „burții”/statutului participanților. Asemenea petrecere de prost gust este, nu întâmplător, recunoscută ca adevărata fericire (chiar de către un participant). Satira intră peste literalitățile burlești ale comunicării și hazul acoperă din nou, lingvistic, pătura de vulgaritate umană.
Sunt destule eșantioane ale vieții în orășelul de provincie românesc sau nordic, dar și lumi închise în propriile vicii, obiceiuri, birocrații și patimi meschine, cum este cea a CFR-ului din grupul lui Gelu, cu el mai mult văzător, mai singur decât în a fi înăuntru, și asta printr-o simplistă moralitate, neînțeleasă de grup, la fel ca lipsa setei lui de parvenire, ceea ce îi provoacă, îi nemulțumește pe ceilalți, inclusiv pe Dana, gospodina feroce în setul ei gastronomic (mândria ironizată ca artă pe parcurs).
Cu aceeași narație calmă, dar rece, plină de acuități ironice, satirice, de-a dreptul umoristice, cu ridicolul în floare, Ioana Drăgan duce din nou două lumi la cititori, cu aceste tipologii diverse și momente kitsch, atât de asiduu purtate ba în Focșani, ba în Oului, chiar și pe drumul dintre aceste localități. Este cea mai realistă vedere ficțională, am în vedere amândouă romanele, asupra mahalalei din om și dimprejur, una în care ne scăldăm zilnic și din care nici munca, nici socializările, nici tradițiile, nici traumele nu ajung majore, sunt doar comodități purtate la vedere, partituri ale unor oameni care nu-și găsesc sensul vieții, lipsiți, în cele din urmă de autenticitate, dar tocmai prin asta așa de autentici fiindcă ne întâlnim cu ei peste tot, în orice mediu.
Romanul, făcut din două bucăți narative, este peste elementul zis de verosimilitate chiar lumea, în cele două eșantioane ale ei, cea mai… reală cu putință. Ficțiunea și Realia nu se mai despart. O evidentă radiografie a vieții și… vietăților noastre comune, una de dezagregare morală, dar și mai amplă, existențială, dezvoltă Ioana Drăgan cu acest roman în dublet.
Ioana Drăgan, „În căutarea nefericirii, în continuare”, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2026, nr. pagini: 282
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Lucas Marcomini / Unsplash
scrie un comentariu