Ce rămâne bun din noi când totul se prăbușește în jur?

„Rămâne ce e bun din mine” de Cătălin Stanciu – un memento mori & un volum despre identitate, vindecare și fragilitate, dar și despre cât valorăm ca oameni.

„[..] am semnat cu pixul de un leu / pentru viața mea de doi bani / care poate deveni relevantă / doar dacă se sfârșește.” (p. 12)

Volumul autobiografic semnat de Cătălin Stanciu începe abrupt, ideea conservării resturilor bune dintr-un corp supus dezintegrării fiind reluată aproape obsesiv (laitmotiv).

Autorul aruncă eul direct într-un hău întunecat, negându-i existența morală și rezumându-l doar la valoarea biologică pe care o are pe Pământ. El percepe trupul ca pe „o clădire incendiată / din care fiecare recuperează / ce mai poate fi folosit.”  Îl pune pe eu în fața morții, transformând un proces fizic și spiritual într-o figură martoră unui triumf artificial. Între eul prizonier și moarte are loc o luptă iminentă care ia amploare subit, desfășurată până în momentul în care captivitatea se metamorfozează în supraviețuire.

„ești doar un corp / din care se recuperează / ce e mai bun.” (p. 11)

Cătălin Stanciu, psiholog lucid, pune în scenă o experiență medicală fragmentată, construind imaginea unui eu captiv între pereții unui salon de spital și surprinzându-l la limita propriei existențe, obligat să își analizeze relațiile cu ceilalți, eșecurile, fricile, iubirile, dar și rolul pe care-l joacă în filmul vieții sale.

„rămân / ca o piesă de teatru care nu a fost jucată niciodată” (p. 18)

„Sunt o cicatrice a trecutului / care țipă în loc să tacă, / un mușchi ce nu se mai leagă de os / nu sunt tăcere / doar lamentabilă rupere / cu pieptul deschis” (p. 16)

Din această meditație existențială se naște o „rușine a neputinței”. Luăm parte la o disecție a inimii, raportată atât la nivel fizic, cât și la nivel moral. Inima, un organ vital în esență, devine un depozit al traumelor, al remușcărilor și al identității în prag de destrămare. Ea este singurul martor al lumii aflate dincolo de spațiul steril, ce pare, de la distanță, a avea o dimensiune intangibilă, singura amprentă a primordialului. Dar, în aceeași măsură, inima este motivul pentru care se edifică, treptat, un zid în fața trecutului, unul în fața viitorului și o ceață densă peste ceea ce ar trebui să fie prezentul.

„Ridică-mă din patul duhorii [...] / să-mi simt / mirosul de om viu în nările / cablate de oxigen impur.” (p. 34)

„sunt fântână secată / în care se aud / ecouri de sete.” (p. 15)

„Moartea / a părăsit sala de așteptare. / Eu rămân / să-mi cos viitorul / de un prezent / încăpățânat.” (p. 32)

La prima vedere, înscenarea morți pare ceva absurd, dar, pe măsură ce contactul dintre text și cititor devine mai puternic, se transformă gradual într-o experiență cât se poate de vie și de reală.

Traversând un drum al cărui capăt nu se zărește imediat, autorul ne poartă într-o călătorie marcată de suferință în tăcere, o luptă corp la corp între reziliență și capitulare.

Cât despre capătul acestui drum denivelat nu pot spune decât că se sfârșește exact așa cum ar trebui – cu dorința de a simți, într-un final, liniștea.

„Nu te opri din scris / poemul ăsta / deși corul din mintea ta / îți spune / că e la fel de irelevant ca tine.” (p. 49)

„La sfârșit / voi spune / atât s-a putut / Mi-e somn / în sfârșit / închid ochii / Atât s-a putut / Sfârșit” (p. 52)

*

Rămâne ce e bun din mine mi-a amintit de un alt volum de poezie citit de mine acum câțiva ani, Perfecțiunii îi e frică de noi, scris de Iarina Copuzaru și publicat tot la Editura Cartex. Acolo, la fel ca aici, autoarea transformă boala într-un prilej de reevaluare a perspectivei asupra lumii. Trasând paralela dintre cele două scrieri, putem observa cum ambele pornesc dintr-o frică nedisimulată, luându-se de mână, în final, fie cu speranța – Vor veni și zilele splendorii (Perfecțiunii îi e frică de noi), fie cu împăcarea – Sunt încă viu (Rămâne ce e bun din mine).

*

La nivel stilistic, volumul recurge la un limbaj concis, lapidar, slab marcat prin semne de punctuație. Așa cum remarcă și Anca Zaharia pe coperta a patra, volumul se poate citi ca un poem-fluviu, fiindcă pornește de la un izvor al negării și ajunge la (re)vărsarea sentimentului de resemnare față de fragilitatea umană. Poemele curg ca fragmente ale aceleiași experiențe, ceea ce diferă sunt doar emoțiile oscilante care ies la suprafață.

„nu mă plâng / când teama de moarte dispare / viața / devine absolut minunată.” (p. 23)

Privit în ansamblu, volumul Rămâne ce e bun din mine portretizează o trăire-limită palpabilă, transformând boala într-o oportunitate de a lua totul de la zero. Iar întrebarea care pulsează după ce ai închis cartea este următoarea: ce rămâne bun din noi când totul se prăbușește în jur?

Cătălin Stanciu, „Rămâne ce e bun din mine”, Editura Cartex, anul publicării: 2026, nr. pagini: 52 pagini

Cumpără cartea:

Susţine citeste-ma.ro: