Cartea a apărut la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“, cu traducere şi note de Diana Yüksel.
Visurile lui Koh Mani sunt mari, pe potriva admirației pentru campioana Nadia Comăneci, dar alegerile ei, limitate, iar eșecul se dovedește o posibilitate continuă. Și totuși, în acest roman lucid și empatic, fetița dezamăgită de viață devine o femeie care găsește puterea de a merge mai departe.
Eroina romanului De dragul Nadiei Comăneci este la fel de reprezentativă pentru Coreea contemporană ca tânăra Kim Jiyeong, protagonista cu care s-au identificat cititoare din întreaga lume. Copil unic care locuiește împreună cu familia într-o casă modestă dintr-un cartier periferic nevoiaș, departe de magazinele luxoase sau de complexele de apartamente confortabile, Mani visează să devină gimnastă, motivată de asemănarea numelui ei cu cel al campioanei absolute, Comăneci. Iar apoi, toată viața, așa cum o gimnastă trebuie să mențină un echilibru perfect pentru a evita căderea de pe bârnă, Koh Mani face efortul constant de a rămâne neclintită, în ciuda presiunilor la care este supusă la fiecare pas.
„Premiul a fost acordat romanului De dragul Nadiei Comăneci, care exaltă capacitatea de a-ți depăși condiția și a răzbi, datorită credinței de nestrămutat în binele universal, într-o lume dominată de calcule cinice.“ — Motivația juriului Premiului Hwangsan
„Pentru mine, numele Nadiei Comăneci e sinonim cu visul și speranța. Copil fiind, am crescut cu sufletul la competițiile la care a participat. Aș fi onorată să pot trimite înapoi în România toată susținerea de care m-am bucurat. Mulțumiri cititorilor din România și dragii mele Nadia.“ — Din Seul, Cho Nam-Joo
CHO NAM-JOO s-a născut la Seul în 1978. A urmat cursurile Facultății de Sociologie din cadrul Universității Ehwa. A lucrat timp de zece ani ca scenaristă pentru diverse programe de televiziune. În 2011 a câștigat Premiul Grupului Editorial Munhakdongne cu romanul său de debut Gwireul giurimyeon (Dacă ai asculta), povestea unui tânăr cu o inteligență extraordinară, care, deși suferă de autism, reușește să își găsească locul în lume. În 2016 a câștigat Premiul Hwangsan pentru tineri autori cu cel de-al doilea roman al său, De dragul Nadiei Comăneci (Komanechireul wihayeo; Humanitas Fiction, 2026), inspirat din propria copilărie, în care protagonista, o tânără pe nume Koh Mani, își imaginează că este renumita gimnastă Nadia Comăneci. Apărut în 2016, bestsellerul internațional Kim Jiyeong, născută în 1982 (82 nyeonsaeng Kim Jiyeong; Humanitas Fiction, 2021) are ca punct de plecare experiența personală a autoarei. Romanul a primit în 2017 Premiul „Scriitori de azi“, a fost votat „Cartea anului“ de către librarii coreeni, iar în 2018 depășise deja un milion de exemplare vândute. La sfârșitul lui 2020, vânzările s-au ridicat la peste 1,8 milioane de exemplare. Imediat după publicarea în limba engleză, cartea a devenit New York Times Notable Book of 2020 și Editors’ Choice Selection Best Books of 2020, fiind considerată una dintre cele mai bune cărți ale anului de Time Magazine și NPR, iar în Marea Britanie, de Guardian și Red Magazine. În 2018, Cho Nam-joo publică volumul de nuvele Geunyeo ireumeun (Numele ei) și romanul Gachul (Fuga), în 2019, Saha mensyon (Blocul Saha), în 2020, Gyureui mat (Gustul mandarinelor), iar în 2024, Nega doeo julge (Voi fi ca tine).
Fragment
În clasa a treia am nimerit în aceeași clasă cu Hyeseon. În mai puțin de o săptămână, aceasta s-a grăbit să le adune în jurul ei pe cele mai multe dintre fetele din clasă. Nu se poate spune că erau prietene sau că erau apropiate. Hyeseon se apropia de elevele timide sau de cele care erau speriate la începutul unui nou an școlar și le copleșea cu atenție și cu complimente, ajutându-le când intrau într-un bucluc, dar în același timp le amenința că, dacă se îndepărtau de ea, pierdeau toate aceste privilegii. În văzul întregii clase, le dădea bomboane de ciocolată și le trimitea bilețele doar „prietenelor“ ei. În realitate, bilețelele acelea nu conțineau nici un secret. În clasa noastră, fetele se adunau în jurul lui Hyeseon, care dădea tonul la toate. În pauze, se adunau în spatele clasei să joace elasticul sau lapte-gros și le făceau pe fetele care nu erau primite în joc să se simtă foarte prost. Deși alergau prin clasă și țopăiau pe podelele vechi din lemn, învățătoarea nu le zicea niciodată nimic. Și profesorii erau la fel. Nu îndrăzneau să certe elevii care se bucurau de simpatie în clasă.
Pe Hyeseon o enerva că eu continuam gimnastica.
— Hei, tu! Cum merge gimnastica? Ai învățat multe chestii? Ce-ai învățat ieri?
La început am crezut că mă întreabă din curiozitate, deși faptul că mă strigase „Hei, tu!“ ar fi trebuit să-mi dea de gândit. Nu era câtuși de puțin curioasă, testa terenul. Eu, naivă, i-am povestit cu lux de amănunte ce făcusem: am făcut încălzire, am exersat cumpăna, am lucrat cu cercul și am venit singură pe un teren din apropierea școlii să exersez mersul pe bârnă. Hyeon m-a ascultat țuguindu-și buzele, iar la final a zis doar „Bravo ție!“ și a plecat. După toate explicațiile mele, s-a întors cu o mină dezinteresată, deși părea că, în realitate, o interesa. Mi-am zis că poate e chiar mai mult decât interesată, poate e chiar puțin invidioasă și m-am simțit mândră în sinea mea. Când ne rostogoleam prin dormitoarele părinților fără să știm nimic, Hyeseon era mai bună decât mine, dar acum nu mai e cazul. Apoi am făcut o greșeală fatală. În loc să spun doar că mă antrenam mult, m-am trezit vorbind neîntrebată.
— Acum pot să merg pe bârnă legată la ochi.
Lui Hyeseon i-a apărut un licăr în privire:
— Serios? Vino la sala de sport după ore! Să văd și eu de ce ești în stare.
Parcă eram într-un serial cu adolescenți, dar în versiunea cu copii de unsprezece ani. În timpul orelor m-am frământat întruna dacă să merg sau nu. Simțeam o sudoare rece alunecând-mi pe spinare. Hyeseon n-are nimic de pierdut în treaba asta. Dacă greșesc și cad spectaculos de pe bârnă o să râdă de mine într-una, iar dacă fac bine, o să spună că nu e mare lucru. Dacă nu mă duc? Îi dau apă la moară. Îmi era greu să mă decid ce să fac, dar o cunoșteam bine pe Hyeseon. Contrar aparențelor, era timidă și foarte fricoasă, genul de ticăloasă tipică: moale în fața celor puternici și tiranică în fața celor mai slabi. Aveam o singură opțiune: să trec cu eleganță dintr-un capăt în altul al bârnei și s-o pun pe Hyeseon cu botul pe labe.
În sala de sport erau vreo douăzeci de baschetbaliști care se antrenau intens și o bârnă mare într-un colț, adusă nu se știe de cine de prin vreo magazie a școlii, care mă aștepta. Hyeseon și fetele care o urmau conștiincioase peste tot erau așezate toate pe bârnă, împingându-se cu umerii unele în altele și râzând zgomotos, de parcă ar fi pozat pentru afișul unui film cu elevi. Băieții din echipa de baschet, care băteau mingile acelea mai mari decât capetele lor, tot aruncau câte o privire întrebătoare spre bârnă. Mă gândeam eu că Hyeseon are să aducă un grup de fete, dar nu mă așteptam și la alți spectatori. Sunt pierdută!
— Hei, Mani! m-a strigat Hyeseon când a văzut că m-am oprit nehotărâtă la intrarea în sala de sport.
De-acum nu mă mai pot întoarce, mi-am zis. De ce oare gândeam așa? Aveam o grămadă de timp să fac cale-ntoarsă. Ar fi trebuit să mă întorc și să plec. În schimb, m-am apropiat cu pași ezitanți de bârnă și m-am oprit la capătul ei.
— Leagă-ți asta la ochi!
Mă gândeam să țin ochii întredeschiși, dar Hyeseon a venit pregătită cu o eșarfă de lățimea și de lungimea potrivită ca să-mi acopere perfect ochii. M-am înfiorat când am luat eșarfa cu mâinile tremurânde și fără tragere de inimă. M-a cuprins o senzație stranie. Ca un gol. Ca o liniște. Asta era, se făcuse liniște. Nu se mai auzea ecoul amplificat al mingilor bătute de baschetbaliști. Era o tăcere stranie. Uimită, m-am întors spre sală și am văzut că vreo câțiva băieți se opriseră cu mingile în mâini și ne priveau. Alți câțiva se îndreptau spre bârnă, mânați de curiozitate. Atunci, antrenorul echipei de baschet, care era așezat pe un scaun improvizat într-un colț al sălii, ne-a întrebat:
— Ce faceți voi acolo?
Hyeseon a răspuns cu voce tare, fără urmă de timiditate și fără să ezite:
— Avem o gimnastă aici. Ne-a chemat să ne arate cum merge pe bârnă legată la ochi.
Nici vorbă! Nu m-am oferit eu să vă arăt, tu m-ai obligat să o fac!
— Cum?
Până acum a stat în colț, legănându-se cu scaunul în timp ce băieții se antrenau, poate a și moțăit un pic, și acum își bagă nasul în treburile altora!
Antrenorul și-a întins brațele până atunci încrucișate, s-a proptit cu palmele pe genunchi și s-a ridicat încet, apoi a pornit spre noi.
— Ia stați așa!
Vine să ne spună să nu facem asta, că e periculos! Aproape am scăpat un chiot de ușurare. Era antrenorul de baschet care purta zi de zi aceiași pantaloni de trening răriți în genunchi. Cel care scuipa printre dinți în sala de sport și apoi întindea flegma cu pantoful, după care o ducea prin toată sala și murdărea podeaua pe care elevii se așezau sau se întindeau să facă încălzirea. Detestam genul acesta de antrenor. Ba mai mult, auzisem că îi bătea rău pe băieți. Având în vedere că echipa școlii noastre câștigase trofee la campionatul național, înseamnă că băieții încasau multă bătaie. Și tocmai antrenorul acesta pe care îl detestam din tot sufletul avea să fie salvatorul meu. V-am judecat greșit, domnule antrenor. Iertați-mă! am zis în sinea mea.
Antrenorul pășea legănându-se. În cele din urmă a ajuns lângă bârnă și a zis:
— Stați să văd și eu.
Atunci, sportivii lui care ne urmăreau de pe margine au dat și ei năvală. Evident. Nu degeaba se zice că cei pe care îi detești fac lucruri detestabile. De la început nu mi-a plăcut acest antrenor! L-am urât! Probabil tocmai din cauza asta. Acum chiar că nu mai pot să dau înapoi. Nu-i nimic. Am să traversez bârna cu bine, în aplauzele băieților de la baschet, iar Hyeseon nu va avea încotro și va trebui să accepte că sunt talentată la gimnastică. Poate că până la urmă e mai bine așa.
Am întors eșarfa pe toate părțile, doar, doar găsesc în ea o gaură prin care să pot trage o ochiul. Hyeseon a venit la mine și s-a oferit să mă ajute. Mi-a acoperit ochii în totalitate și mi-a spus la ureche:
— Succes, Mani!
În clipa aceea am simțit cum mi se face pielea de găină începând pe urechi, pe gât, pe umeri și pe coaste. Abia reușisem să-mi fac curaj și ticăloasa a stricat totul.
Am inspirat adânc. Pentru câteva clipe am cumpănit cum era mai bine să procedez. Să pipăi cu mâinile și să mă cațăr pe bârnă sau, mai bine, să sar pe ea din alergare. Nu contează cum, important e să mă sui pe bârnă. Fără să-mi mai bat capul cu impresia artistică, m-am prins cu mâinile de bârnă, mi-am balansat un picior până pe ea, apoi m-am aburcat cu totul. Cu mare greutate și tremurând din tot corpul am reușit să-mi mențin echilibrul. Cineva a pufnit în râs. Când exersam de una singură, mereu închideam ochii după ce urcam pe bârnă. Of, și Hyeseon asta! Am zis că pot merge pe bârnă cu ochii închiși, nu că pot urca.
Pentru o clipă, am simțit că mă cuprinde amețeala și tot lichidul din corp îmi făcea valuri prin abdomen. Întreaga sală, pe care n-o vedeam, se învârtea în jurul meu. Îmi irosisem toate forțele la urcare, așa că la primul pas am alunecat și am căzut spectaculos. Prima care a izbucnit în râs a fost Hyeseon. Apoi au început și celelalte fete să râdă pe înfundate.
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Jean-Philippe Delberghe / Unsplash
scrie un comentariu