Fiindcă viața ne râde în față de multe ori, avem nevoie să nu uităm să-i întoarcem, cel mai adesea, zâmbetul sarcastic. Cinicii învăluiți în umor, cârcotașii care știu să-și ia de la viață cu ambele mâini tot ceea ce au nevoie, cei care, în definitiv, nu-și pun prea mari speranțe în ceea ce li s-ar mai putea oferi, dar care trăiesc fiecare zi ca pe un dar.
Știu pe cineva (Polirom, 2026), cel mai nou volum de povestiri semnat de scriitorul, jurnalistul și omul de televiziune Robert Șerban, reîmprospătează tocmai această necesară aducere aminte legată de tot ceea ce e viața însăși. De la naștere și până la moarte, traversând relații, întâmplări aleatorii dintr-un parc sau de pe stradă, programări la doctor sau simple vizite la chioșcul de la parterul blocului, povestirile lui Robert Șerban cuprind chipul vieții în două mâini și-l aduc atât de aproape de cititor încât recunoaștem tot ceea ce ne definește, tot ceea ce ne face uneori mai drepți sau mai strâmbi, tot ceea ce, în unele momente din viață, scoate ce-i mai hâd din noi și, pe de altă parte, ceea ce, în alte dăți, ne face să transformăm un moment din viață într-un imens prilej de bucurie simplă.
Nimic nu pare de partea noastră, și totuși hazardul știe să împace (după ce, mai întâi, spulberă), din nou și din nou, tragedia fiecărei zile. Ignoranța, inadecvarea, simplitatea prin care ne uităm uneori spre viață, prea temători pentru a-i cuprinde cu adevărat grozăvia, sunt veste de salvare pe care le îmbrăcăm inconștient. Umorul și ironia le strâng mai tare pe noi, ca nu cumva adevărul tragic al unei existențe asupra căreia nu avem niciun fel de control să nu iasă cu totul la iveală. Râsul personajelor e aici un personaj în sine, e ce amortizează uneori o prăbușire care, altminteri, s-ar dovedi nefastă, ca în povestirea O zi ca nicicare alta:
„Norocul nostru a fost că o parte dintre cei prezenți erau medici și, după câteva minute în care s-au distrat de felul cum râdeam și cum ne schimonoseam fețele, ne-au despărțit unul de altul.”
Mai apoi, la polul opus, dragostea uneori e numai de suprafață, inocența se poate transforma într-o violență neașteptată (Șarpe violet prin iarbă e numai unul dintre exemple), inocența e, în orice caz, pervertită, pierdută, salvată doar uneori de același umor care vindecă, repară, întregește.
Viața, în povestirile lui Robert Șerban din acest volum, e cea care se trăiește privind moartea în ochi, cea care se ia uneori la trântă cu personajele doar pentru a se lăsa din nou biruită de umor, de a se mai lăsa stăpânită o vreme, înainte de bătălia finală:
„Unul care trăiește pentru că din când în când se uită pe-ndelete la crucile căzute ori rupte, la morminte surpate sau înghițite de pământ, la buruieni mai înalte decât crinii, la cruci de tablă zincată de pe care ploile au șters complet numele, data nașterii și a morții, lăsându-le curate, numai bune de folosit din nou, la cruci care au tot intrat în pământul înmuiat de ape, până când le-a ajuns la piept și nu li se mai văd decât brațele și capul” (La cimitirul sărac nici morții nu trag).
Dar aici e supraviețuirea, în acest mecanism simplist, în fond, al oamenilor care știu din instinct că așa se poate merge mai departe. Iar tragediile pândesc la tot pasul, se nasc din ceea ce ne face adesea incapabili de a înțelege de ce suntem aici, dintr-o ironie a propriei existențe, din absurdul care ne înfășoară, din nou și din nou, și care ne însoțește în fiecare zi. Iar în fața absurdului existențial, complet și îngrozitor, nu te poți salva decât prin ironie și umor, prin umorul amar, îndulcit când de lacrimi de durere, când de iertare. Protagoniști dintr-o bucată, recognoscibili, veridici, cu părți din noi, cu dureri pe care le recunoaștem, cu o empatie care zvâcnește numai o clipă, înainte ca unul dintre personaje să scoată un pistol și să tragă, demonstrând că viața-i doar fum.
Şi, din nou, ironia lucrurilor despre care credem că ne aparțim, că ne fac să fim noi înșine, lucrurile materiale de care ne agățăm în speranța că ne vor salva și care ne fac într-adevăr lumea suportabilă, până în ultima clipă, când culmea ironiei își recâștigă terenul:
„L-au îmbrăcat și l-au înmormântat într-o cămașă albastră, o haină pe care o avea în șifonier, pe un umeraș, și-n blugii cei noi. Pe ceilalți, în care trăise și care erau decolorați și jerpeliți, i-a luat Toma, ca amintire. Și tot el s-a întors patru zile mai târziu la cimitir, chemat de poliție fiindcă niște oameni fără Dumnezeu îl dezgropaseră pe frate-su și îi luaseră blugii.” (Demonstrațiile nemuririi)
Plăcerile se plătesc, ne reamintesc aceleași texte pline de prospețime, curaj, umor sumbru (dar umor!), și chiar și o șuhaidă delicioasă până la extaz se poate dovedi fatală.
Mergem, așadar, într-un echilibru precar, dar înaintăm prin molozul existenței, alinând zgârieturile cu micile plăceri. Iar Robert Șerban oferă cititorilor un pansament din aproape două sute de pagini, asigurându-se că nicio povestire nu rămâne fără zâmbet.
Robert Șerban, „Știu pe cineva”, Editura Polirom, anul publicării: 2026, nr. pagini: 200
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Sergi Marló / Unsplash
scrie un comentariu