Cel mai recent roman scris de Camelia Cavadia, „Dansează când îți vine să plângi”, va fi lansat sâmbătă, 9 mai, ora 13:00, la Urban Dada (Bucureşti, str. Tudor Arghezi nr. 5).
Autoarea va intra în dialog cu Petronela Rotar, scriitoare și psihoterapeut. Moderatoare: Virginia Lupulescu. Evenimentul se va încheia cu o sesiune de autografe, iar intrarea este liberă.
Până atunci, puteţi citi un fragment din carte, exclusiv pe citeste-ma.ro, prin amabilitatea Editurii Trei.
„Dansează cînd îți vine să plângi e una dintre acele cărți care mi-a adus lacrimi în ochi de la primele pagini. E o carte despre prietenie ca formă de salvare, agapè în forma cea mai pură: conexiune genuină, nefiltrată, neîmpiedicată, legături care dăinuie o viață pentru că se încarnează pe grijă și iubire împărtășite. Și mai este o carte despre doliu, așa cum doliul ar trebui purtat.“ - Petronela Rotar, scriitoare
FRAGMENT
Uneori, viața te surprinde cu toate deodată, cu ghionturi și lovituri din mai multe direcții simultan, apoi uită de tine, poate te lasă doar să-ți tragi sufletul pentru ca mai apoi, când și-aduce aminte, să te ia în coarne din nou. Mai tare, mai viguros, mai aprig. Așa eram eu în perioada premergătoare divorțului, când fiecare zi mă surprindea cu grozăvii de neimaginat. Când credeam că mai am puțin și o scot la capăt, se întâmpla ceva ce mă dădea cu o mie de pași înapoi. Bogdan mă teroriza că-mi ia copilul, iar copilul mă ura. Oricât de mult îmi doream să merg înainte, nu reușeam să găsesc puterea. Așa că am renunțat. Pur și simplu nu m-am văzut în stare să merg mai departe. Dar nu am renunțat numai la a mă lupta să câștig divorțul, am renunțat la tot. La a vorbi cu el sau cu copilul, la curățenie, la gătit, la a merge la serviciu.
Mi-am luat concediu fără plată cu gândul de-a mă pune pe picioare, dar tot ce-am putut să fac a fost să mă opresc. Între mine și restul — indiferent ce însemna asta — trăsesem o cortină de pasivitate care înghițea totul în spatele ei. Gând, voce, voință. Cu glas licoros, inerția mă ademenea și singurul lucru pe care-l puteam face era s-o urmez. Mergând pe firul acelui sunet difuz, mă îndepărtam de tot ce era defect în viața mea, iar în schimb primeam o promisiune. Poate nu una întemeiată, ci una pentru care nu trebuia să fac nimic, doar să mă las în seama ei. Asta puteam să fac. Era singurul lucru pe care mai puteam să-l fac.
Dacă Bogdan îmi spunea ceva, eu nu auzeam, puteam doar să văd fără să pricep, fără să mă impresioneze, fără să mă atingă. Bogdan dădea din gură, gesticula, dar nimic din ce spunea sau făcea nu ajungea la mine. Erau doar mișcările unui personaj cu măști ce se schimbau întruna. Aș fi rămas probabil îngropată sub vorbele și privirile lui schimbătoare, aș fi murit alegând apatia și promisiunea unui dulce somn definitiv, dacă într-o zi, când ochii refuzau să se mai deschidă, n-aș fi simțit pe mâinile reci și aproape amorțite mânuțele calde ale Iuliei.
— Mami, ce faci aici? Tlezeste-te! Nu mai dolmi! Tlezeste-te si vino să te joci cu mine!
Ca să ascult acel firicel de voce a fost necesar să dau laoparte toate straturile așezate peste mine, cuprinzându-mă în strânsoarea lor primitoare. A fost necesar să mă scutur ca un câine a cărui blană îmbibată cu apă și reziduuri ar cântări o tonă. Pleoapele mi s-au ridicat cu greu, ca două porți înțepenite. A fost nevoie de toată bruma de voință pe care o mai aveam pentru a aprinde o scânteie aproape stinsă. De aici, ca un fitil nevăzut, ceva a pâlpâit în mine, iar gândurile au început să se adune ca atomii ce se caută unii pe alții pentru a forma o moleculă. Încet, încet, sângele s-a repus în mișcare și a început să încălzească această instalație numită trup. Tot ce era rigid și-a recăpătat elasticitatea, tot ce era scorțos a crăpat și a făcut loc unor mlădițe noi ce-au prins să înmugurească.
— Vrei să te joci cu mami? am întrebat cu uimirea unui glas ce-mi părea cunoscut.
— Da, mami, vleau să fim plietene din nou. Pentlu că te ubesc!
M-am scuturat și am făcut ce trebuia făcut.
Mi-am pus la punct depoziția, le-am povestit alor mei ce aveam de gând să fac și am privit spre viitor. Niciun scenariu nu mi s-a mai părut greu. La tribunal, eu și Bogdan ne-am prezentat ca doi străini dornici să-și încheie cât mai repede socotelile. Degeaba i-am spus tatălui meu că n-are rost să-și mai susțină mărturia pregătită îndelung, el a ținut morțiș să-mi facă povestea auzită.
— Onorată instanță, stimat auditoriu… au fost cuvintele cu care a început tata când a fost audiat ca martor.
Despărțirea noastră trebuia să fie ca la carte, iar tata pregătise ieșirea mea din această căsnicie ca pe o scenă de teatru, să fie clar pentru toată lumea că fata lui a îndurat destul. Poate că avea nevoie de asta pentru el, să fie sigur că ceva desfășurat cu atâția martori în jur va fi cu adevărat încheiat. Pe vremea aia nici măcar avocații nu susțineau pledoarii, oricum nu ar fi avut rost, lucrurile erau seci și clare, intervențiile lor erau minimale, nu puteau influența nimic. Judecătorii aplicau litera legii și atât. Doar că taică-miu nu știa că nu e ca-n filme și a început cu aplomb cuvântarea:
— Onorată instanță, a spus tata din nou. M-am prezentat astăzi în fața dumneavoastră pentru a spune adevărul și numai adevărul.
Toată lumea s-a uitat spre judecătoare, așteptând să-l întrerupă. Numai că aceasta zâmbea ușor amuzată și l-a lăsat să continue.
— Căci nu e nevoie să spun nimic în plus pentru a vă convinge că această fată a îndurat destul. Vă rog s-o priviți! i-a îndemnat tata pe cei prezenți în sală, și toți și-au îndreptat ochii spre mine ca la un semn.
Îmi venea să intru în pământ de rușine, cu toate privirile ațintite asupra mea, dar totodată am simțit o dragoste imensă pentru el, iar sentimentul că va fi întotdeauna acolo să mă apere m-a făcut fericită. Poate că dacă l-aș fi rugat atunci, demult, în liceu, să meargă să-l înfrunte pe milițianul ce ne ridicase de pe stradă fără motiv, m-ar fi apărat la fel ca tatăl Valentinei. Dar nu-i dădusem această șansă. Subestimasem iubirea lui pentru mine, iar acum vedeam cât de mult greșisem.
— Vă rog să priviți spre această fată și s-o vedeți cât e de mică! Dar ascultați la mine, pe cât de fragilă pare, pe atât e de mare și de iscusită. Această fată — nu că e a mea —, dar știe să facă de toate: mâncare delicioasă de te lingi pe degete, tunde, coase la mașină, croitorește adică, are grijă de casă, merge la serviciu, are grijă de copil. Face tot ce-și poate dori cineva. Acum uitați-vă și la bărbatul ei, de la care v-ați aștepta măcar s-o ajute. Dar, nu, stimat auditoriu! Acest bărbat nu cunoaște decât două poziții: culcat și la masă. Culcat și la masă. Atât. Și ca răsplată pentru tot ce face această fată, ce credeți că primește? Jigniri, țipete, atmosferă urâtă în casă!
Probabil că tata ar mai fi vorbit minute în șir, dacă judecătoarea nu s-ar fi îndurat să-l întrerupă.
— Mulțumim pentru lămuriri. Aș mai avea câteva întrebări. Ați fost de față la astfel de certuri sau le știți din poveștile fiicei dumneavoastră?
— La multe dintre ele n-am fost de față la modul propriu, acolo, în casă, dar pot să spun că i-am auzit deseori țipetele individului încă de la parterul blocului. Știți, apartamentul lor e la etajul 7 și necazul era că de multe ori nu le mergea liftul. Uneori, când intram în bloc, auzeam niște sunete îndepărtate, iar pe măsură ce urcam îmi dădeam seama că sunt țipete. Și tot urcând, tot urcând, mă rugam să nu fie de la casa fetei mele, dar cu cât mă apropiam de etajul lor, cu atât glasul devenea mai clar și mai ușor de recunoscut. Când ajungeam și sunam la ușă, țipetele încetau, așa că nu pot spune că am fost de față. Dar de auzit, le-am auzit și eu, ca tot blocul.
Nu aveam cum să-l contrazic pe tata, care deseori trecea pe la noi ca să ne mai aducă una-alta de la bunici, de la țară, și pe care atunci când îl vedeam în dreptul ușii nu-l întrebam dacă a auzit scandalul, pentru că ochii lui spuneau totul.
Îmi amintesc că vecina de dedesubt, care trecuse și ea printr-un divorț și care locuia acum cu fiica și cu un italian mereu vesel și jovial, a ținut să mă felicite când m-am mutat din bloc. „Doamne, ce bine că vă despărțiți! Bărbatul tău îmi amintește de fostul meu soț. De fiecare dată când țipa la tine, aveam impresia că țipă și la mine și mă făcea să retrăiesc momente pe care m-am străduit să le uit. Nici nu știi de câte ori am vrut să vin la voi la ușă! Dar ce să fi zis, ce să fi făcut? Lasă-l fără regret și o să vezi că o să vină un băiat bun în viața ta. Bărbatul ăsta cu care stau acum e numai lapte și miere: mă trezește râzând, gătește cântând, iar pentru fiică-mea e cel mai bun tată. Lasă-l și fii fericită!“ mi-a urat ea.
— Am înțeles, a zis judecătoarea. Dar agresiuni fizice știți să fi avut loc împotriva fetei dumneavoastră?
— De știut nu știu, de văzut nici atât, dar Simona era mult prea discretă.
Dacă Bogdan a avut într-adevăr de gând să aducă martori mincinoși care să-l ajute să câștige custodia Iuliei, n-am aflat niciodată, cert este că divorțul s-a terminat mai repede decât m-am așteptat. Am căzut de acord că poate s-o vadă ori de câte ori dorește — doar să stabilim din timp — și am încheiat un capitol ce era cât pe ce să mă omoare.
Cu banii obținuți în urma partajului, după ce am vândut apartamentul în care stătuserăm toți trei, am cumpărat unul cu două camere, confort II. Era mult mai mic, dar foarte primitor și cald, iar când m-am mutat acolo cu Iulia am plâns de fericire și am simțit că viața îmi surâde din nou.
„Asemenea unuia dintre personajele acestei cărți, cred că dintre toate relațiile care se nasc între oameni, prietenia este cea mai valoroasă. Să ai prieteni cu care să râzi cu poftă și să plângi fără rușine, în fața cărora să-ți poți dezgoli sufletul și să-l arăți așa cum este, prieteni care să se bucure sincer de fiecare izbândă a ta — mi se pare un noroc extraordinar. Este totodată un dar prețios, de care trebuie să ai grijă și pe care să-l onorezi. Eu am avut acest noroc și, iată, împărtășesc aici cu tine miracolul prieteniei.“ - Camelia Cavadia
Camelia Cavadia este licențiată în filosofie și jurnalism și are un background de 22 de ani în televiziune (Pro TV și Antena1), iar din 2017 este cofondatoare a Agenției de Comunicare Fabrica de PR. A debutat în literatură în 2015, la Editura Trei, cu volumul Vina, desemnat apoi cel mai bun roman de debut la Festival du Premier Roman de la Chambéry. În 2016 a apărut cel de-al doilea roman al său, Măștile fricii, tradus în 2024 în limba spaniolă (Las mascaras del miedo), în 2026 limba sârbă (…) și aflat în traducere în limba macedoneană. În 2018 i-a apărut romanul Purgatoriul îngerilor, despre care scriitorul Radu Vancu a spus ca este „documentul emoționant al unei lumi a copiilor dispăruți”, și care se află în curs de apariție în limba spaniolă. În 2022, Camelia Cavadia a publicat Sufletul lumii, primul sau volum de povestiri adevărate dintr-o lume fantastică.
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu