Grădina de sticlă – un bildungsroman despre abandon, iubire, ură, abuz, copilărie & viața în Chișinăul anilor ’80.
„Mă nasc noaptea, am șapte ani. M-ar lua în brațe, îmi spune, însă are mâinile ocupate.”
Prima mea interacțiune cu autoarea Tatiana Țîbuleac a fost în vara anului 2025, când am pus mâna pe cea mai apreciată poveste dintre toate scrierile sale – Vara în care mama a avut ochii verzi –, care s-a dovedit a fi cea mai bună carte citită de mine anul trecut.
Iată că acum, tot vara, mi-am făcut curaj să ajung și la Grădina de sticlă și pot spune că mi-a depășit toate așteptările – usturătoare, tăioasă, emoționantă și greu de uitat. Și aici, la fel ca și în Vara în care mama a avut ochii verzi, sunt abordate, în linii mari, aceleași teme: trauma copilăriei, relația mamă-copil, abandonul și lipsa afecțiunii materne, iar stilul inconfundabil al autoarei se remarcă prin metafore și elipse, alternând între fraze și descrieri ample & pasaje concentrate și abrupte.
O remarcă pe care o am și care este strict subiectivă este faptul că povestea de față este mult mai închegată decât romanul Vara în care mama a avut ochii verzi, nu doar pentru că are un număr mai mare de pagini, ci și pentru că are la bază un context istoric și politic, precum și mai multe personaje complexe și atent creionate din punct de vedere psihologic.
Romanul este alcătuit din frânturi aleatorii, amintiri și reflexii ale cuiva care încearcă să recompună un puzzle complet dintr-o memorie fragmentată. Apar capitole narate atât din perspectiva Lastocikăi, copilul în centrul căruia gravitează întâmplările, cât și din perspectiva adultului confruntat cu un prezent dureros, care-și rememorează trecutul și analizează experiențele impactante ale copilăriei.
„Nicio altă dimineață nu a fost ca aceea, prima, când m-am trezit în patul ei.”
După cum spuneam, povestea o are în centru pe Lastocika, un copil orfan matur, sensibil și atent la cei din jur, dar și o victimă a abuzului în internat. Ea este adoptată (sau cumpărată, rămâne interpretabil) de către Tamara Pavlovna, o sticlăreasă pragmatică și lacomă, o figură maternă ambivalentă.
„M-a întors lung pe toate părțile, ca pe o rochie nouă, căutând defecte. I-am văzut ochii rotunzi și galbeni, fără gene. Urechile subțiri, creștetul albit. Nu era cine știe ce, dar era singura care m-a vrut.”
Tamara, deși îi oferă posibilități materiale în limita celor financiare, nu îi oferă afecțiune așa cum ar trebui să facă o mamă, fie ea și adoptivă, căci singura modalitate prin care îi demonstrează că o protejează este prin a-și arăta fațeta violentă și dură pe care o are – o obligă să învețe limba rusă și o lovește ori de câte ori se întâmplă să greșească; o exploatează punând-o să adune sticle, să le spele și să le curețe până i se ia pielea de pe degete, spunându-i că e singura șansă pe care o au pentru a supraviețui.
„Cel mai important totuși era să vorbesc rusește. În fiecare zi, să învăț șapte cuvinte noi. Nici zece, dar nici cinci, și să le învăț bine. Când greșeam, și greșeam mereu, își făcea arătătorul triunghi și mă lovea drept în frunte.”
„O sticlă, chiar și goală, chiar și pișată, chiar și străină, te putea îmbogăți. [..] Noi știam să adunăm și adunam. Cu mâinile înțepenite de frig, cu stomacurile întoarse de greață, noi adunam.”
Lastocika părăsește lumea orfelinatului și ia contact cu o alta, nevoită fiind să se adapteze muncii, sărăciei și regulilor stricte impuse de mama adoptivă. Încet-încet, ea începe să înțeleagă complexitatea relațiilor umane și să conștientizeze rolul pe care îl poartă în societatea în curs de tranziție.
Cu toate că lumea din jurul ei se degradează pe zi ce trece – oamenii devin toxici, reci și egoiști, iar comunitatea restrânsă se destramă treptat; apar crize identitare și financiare, iar lupta pentru supraviețuire devine o condiție permanentă a existenței umane -, copila își construiește propriul univers de sticlă. Formele și culorile se contopesc în razele de soare, născând o fascinație nemărginită pentru un copil necunoscător de bucurie. Legătura cu sticlele capătă o dimensiune simbolică, dincolo de munca ce duce la epuizare. Și uite așa, printre resturile altora, cineva își găsește un refugiu.
„Nu doar Tamara Pavlovna, și orașul înnebunise. Vecinii nu mai încăpeau unii de alții. Moldovenii strigau la ruși, rușii la moldoveni.”
„Aranjate în lăzi de sârmă până în pod, la atingerea luminii, sticlele înviau. Culorile lor simple se amestecau, și nășteau altele – neașteptate.
Un rând vișiniu, un rând alb: trandafirie.
Un rând cărămiziu, un rând maro: miere.
Un rând verde, un rând alb: turcoaz.
Albele singure: argint.
Grădina mea de sticlă.”
Contextul politic și istoric al romanului este complex, surprinzând un puternic climat de tranziție: declinul sovietic, decăderea URSS. Impactul pe care tranziția o are asupra protagonistei este evident – Lastocika trăiește la granița dintre două limbi (limba rusă și limba moldovenească), două identități și două culturi.
„Murea lumea, dar care lume? Al cui era războiul, cine erau, de data asta, nemții?”
„Cât de greu poate fi să înveți o limbă pe care deja o vorbești
Uitați limba cea veche și străină.
Iubiți-o pe asta nouă și adevărată.
Limba noastră.”
Adultul din roman e ca un depozit de sticle sparte – crește de una singură un copil (Tamara) diagnosticat cu boala oaselor de sticlă, înfruntă rușinea pe care tatăl o are față de boala propriului copil și, de parcă toate astea nu ar fi de-ajuns, mai poartă și bagajul emoțional al copilăriei sale disfuncționale. E un adult instabil, mereu la limită.
„Iar eu? Eu ce am făcut în viață? Nici de Tamara nu sunt sigură. Statul o consideră o povară, taică-său fuge de ea. Mi-a spus într-o zi că ar trebui să mai facem un copil, unul sănătos.”
În carte apar fragmente rupte parcă dintr-un jurnal: mărturisiri intime scrise de mână. Unele vorbesc despre abuzul din orfelinat, altele parcă lasă loc pielii să se dezbrace de rănile provocate de cioburi, dar cele mai multe sunt parcă un strigăt, o evocare a figurilor parentale biologice.
„Dacă te bate – rabdă.
Dacă nu te hrănește – rabdă.
Dacă nu mai poți răbda – plângi pe ascuns.”
„Dacă dezghioci iubirea ca pe o coajă de mesteacăn – ce găsești?
Cum arată iubirea fără pieliță, nestricată de o inimă de om?”
„Din două vieți îmi fac una. Arunc ce se repetă, las ce-i mai bun. Cât v-am căutat printre litere, cât v-am strigat!”
Titlul, Grădina de sticlă, reprezintă atât fragilitate, cât și protecție, atât frumusețe, cât și cruzime. Sticla e întregul, iar cioburile sunt bucățile care o compun. Lastocika e copilul, iar traumele și rănile fac parte din ea. Grădina e atât realitatea ostilă din jur, cât și lumea imaginară din mintea copilei. Iar Grădina de sticlă e însăși copilăria fragilă ca un vis vivid, înlocuită fiind de o maturitate bruscă și prea dură.
Trasând paralela dintre cele două romane citite de mine, am ajuns la concluzia că ambele sfârșesc, mai mult sau mai puțin, în același mod – găsind figurile materne în proces de deteriorare. În Vara în care mama a avut ochii verzi, Aleksy observă cum cancerul îi răpește mama puțin câte puțin zilnic, prilej cu care el rememorează ultima lor vară petrecută împreună și momentele în care, orbit fiind de furie și ură, nu a realizat grija și iubirea cu care l-a înconjurat aceasta. Aici, Tamara Pavlovna, invincibilă altădată, este lovită de boală – rezultatul unei vieți de epuizare, lăcomie și suferință –, iar corpul ei cedează din pricina uzurii și a condițiilor precare de trai.
„În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.” (Vara în care mama a avut ochii verzi)
„În noaptea aceea nu ne-am iubit. Dimineața nu a fost frumoasă. Moira nu a vrut să vadă macii. Șoferul nu a adormit. Accidentul nu s-a produs. Picioarele nu s-au frânt. Sângele a rămas nescurs în tâmplă. Dragostea nu s-a pierdut. Drogurile nu m-au găsit. Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată.” (Vara în care mama a avut ochii verzi)
„Decât cu rușinea, mai bine cu durerea, Lastocika, să trăiești. Să ții minte asta de la mine. Durerea când vine, când îți bate la ușă, îi deschizi și gata. Se așează cu tine la masă, beți dintr-o cană, îți înfoaie perna pentru noapte. Ca de o mie de ani începe a trăi cu tine durerea.”
„Mi s-a părut foarte bătrână, părul cărunt îi scăpase dintre agrafe și îi căzuse, slinos, pe umeri. I-am făcut un ceai cu miere și am acoperit-o cu o pătură. Nu s-a împotrivit. Ochii ei galbeni luceau neomenește și m-am mirat, ca atunci, cu zece ani în urmă, că nu avea gene. [...] Am știut imediat, așa cum, mai târziu, am știut, când am născut-o pe Tamara, că asta nu va trece. Asta nu va mai trece.”
„Era nebună și bătrână, ar fi putut să-mi fie bunică. I-am mângâiat lung tâmplele și i-am răspuns ca dintr-o carte: „mamă e cea care te crește, nu cea care te naște”. [...] Plângea la pieptul meu – femeia care mă crescuse om – și nu-mi mai trebuia. [...] Cățeaua crescuse lupoaică.”
Nu pot să nu menționez faptul că mi s-a părut totul pe cât de crud, pe atât de senzorial. Nu mi-am imaginat niciodată că pot simți atât mirosul sticlelor cu vomă și cel al cârpelor îmbibate de sângele femeilor, cât și mirosul sucului de mesteacăn sau cel al salcâmilor înfloriți din curte. Aici se remarcă, de asemenea, stilul atipic al Tatianei Țîbuleac – o fărâmă de frumusețe într-o mare de respingeri, resturi și urâțenie.
La o analiză mai atentă, Grădina de sticlă nu este doar o poveste densă despre copilărie și maturizare, pe muchia dintre poem și proză, ci și o radiografie a traumelor colective și individuale. Tatiana Țîbuleac creionează portretul unei lumi pline de ruine și pune în scenă personaje fragile emoțional (în mare parte femei), le ține captive între marginile acestei lumi și le surprinde în deplină transformare, la hotarul dintre luptă și destin.
„Inima, Lastocika, nu-i unghie, doare. Clar lucru că e mai bine fără inimă, dar cum s-o arunci? Dacă ar arunca omul tot ce îl doare, ar rămâne pe dinăuntru gol ca o păstaie. S-ar usca de viu omul. [...] Știi tu ce se întâmplă cu omul care nu iartă? Nici asta nu știi. O mare negreață intră în omul care nu iartă și acoperă tot ce găsește viu. Și gata. Nu mai vede omul care intră nici soarele, nici luna. Nu mai cunoaște el bucuria.”
Tatiana Țîbuleac, „Grădina de sticlă”, Editura Cartier, anul publicării: 2018 (prima ediție); 2024 (ediția a VI-a), nr. pagini: 187
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
scrie un comentariu