Avea 12 ani în momentul genocidului populației tutsi din 1994 și, de atunci, Gaël Faye își raportează întreaga viață și, implicit, munca de scriitor – despre care spune că are virtuți aproape curative – la această tragedie, încercând să găsească un răspuns la întrebările legate de istoria propriei țări și la modul în care vor acționa generațiile următoare care poartă această povară.
Deși 70% din populația Rwandei are sub 30 de ani și nu a trăit genocidul, în opinia lui Faye această tânără generație care cunoaște istoria, în sensul în care are acces la foarte multe informații, riscă totuși un soi de „muzeificare” a ei, ceea ce poate duce la repetarea istoriei, în absența trăirii (în sensul reînvierii) legăturilor dintre prezent și trecut.
Această reactivare permanentă a memoriei în prezent poate fi intermediată și de literatură, respectiv de artă, în general, artiștii creând, în opinia sa, repere pe care publicul să se poată baza pentru a înțelege ceea ce poate semăna cu un haos privind istoria cu un ochi neavizat. „Asta fac eu când scriu un roman: pun ordine într-o dezordine, creez o formă de coerență”, spune Gaël Faye într-una din numeroasele sale luări de poziție publice în raport cu evenimentele din Rwanda.
„Jacaranda”, cel de-al doilea roman al autorului – care este, deopotrivă, și muzician – este inspirat din aceste evenimente, spunând într-un mod deopotrivă simplu și sugestiv povestea a 30 de ani din sângeroasa istorie a Rwandei (țara de origine a mamei sale), o țară relativ tânără – și-a obținut independența în 1962 – dar măcinată de abominabile crime și masacre.
Dintre acestea, cele mai cunoscute sunt cele împotriva populației tutsi – istoricii vorbesc despre uciderea a aproximativ 800.000 de oameni în 100 de zile. Plecând de la date autobiografice, Faye publică în 2016 romanul „Mica țară”, căruia i se va alătura ulterior „Jacaranda”, care poate fi văzut și ca o continuare a acestuia.
Jacaranda, copacul-monument cu flori liliachii – etalon al vitalității și continuității – este în roman simbolul rezilienței, al memoriei și al statorniciei oamenilor în fața urgiilor istoriei. Arborele preferat al Stellei, strănepoata lui Rosalie, jacaranda reprezintă în sine un personaj cu care Faye se decide să deschidă povestea romanului.
Tăcerea, în special tăcerea mamei lui Milan, este un alt personaj important în economia romanului. Ca un corolar al traumei – fie că este vorba de războaie, violențe intrafamiliale, incest – tăcerea materializează o incapacitate: aceea de a vorbi despre ceea ce rănește. Dar ceea ce vocea reprimă, corpul scoate la iveală – cu precădere în momentul comemorărilor corpurile strigă – element descris extrem de sugestiv într-o scenă din roman, atunci când Eusébie, mama Stellei, decide să povestească public episodul masacrului prin care a trecut și căruia i-a supraviețuit în mod miraculos.
Simbolistica episodului constă în redarea unei voci victimelor, celor care au dispărut masacrați pe nedrept, într-un act de conectare cu istoria și grozăviile ei, pentru ca, odată retrăită istorIa, lecțiile ei să poată fi învățate spre a nu fi uitate și viața să își reintre în drepturi, ca un copac care se ridică dinspre tenebre spre lumină.
„Ciclul răzbunării e fără sfârșit”, îi spune Motanu’ lui Claude, făcând apel la capacitatea de a ierta a acestuia din urmă, și, ceea ce este binefăcător în acest roman, este tocmai umanitatea care, paradoxal, poate să reînvie și în urma unui genocid.
Felul în care Faye reușește, până la finalul narațiunii, să șteargă distanțele dintre Milan și Claude, care la început păreau să facă parte din lumi aflate la ani-lumină distanță, este un alt element memorabil al acestui roman care reunește, deopotrivă, călăii și victimele, tăcerea și strigătul, ca într-un exercițiu de exorcizare a răului.
Gaël Faye, „Jacaranda”, Editura Trei, traducere: Lucia Vișinescu, anul publicării: 2025, nr. pagini: 240
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: maxime niyomwungeri / Unsplash
scrie un comentariu