Romanul Urma, semnat de Adrian Alui Gheorghe, se desprinde vizibil de tiparul obișnuit al literaturii despre comunism, propunând o perspectivă care nu doar că surprinde, dar și destabilizează așteptările cititorului.
Am parcurs, de-a lungul timpului, numeroase romane care tratau ororile regimului comunist și universul concentraționar al închisorilor politice. De fiecare dată, experiența lecturii a fost una copleșitoare: am rămas la final cu un amestec de spaimă, neputință și dezgust. Ca adolescent, am resimțit acut aceste istorii, cutremurată de cruzimea unei epoci în care răul părea să funcționeze după reguli precise și implacabile. Complexitatea aparatului represiv, rafinamentul mecanismelor de opresiune, abjecția torționarilor și suferința deținuților alcătuiesc, în mod obișnuit, un tablou care nu poate lăsa indiferent niciun lector.
În acest context, pare aproape firesc ca literatura să privilegieze perspectiva victimelor, transformând suferința lor într-un fel de Golgotă narativă – poate singura modalitate „corectă” de a spune povestea acelui trecut întunecat. Și totuși, Urma vine să contrazică această convenție, propunând o mutație subtilă, dar esențială: centrul de greutate al narațiunii se deplasează de la victime către călăi.
Această schimbare de unghi este, probabil, unul dintre cele mai curajoase gesturi ale romanului. În peisajul literaturii carcerale românești, o astfel de abordare este rară, dacă nu chiar singulară. Odată cu ea, se modifică și tonul narațiunii: deși fundalul rămâne sumbru, apăsător, romanul introduce, surprinzător, accente de umor. Nu este un umor gratuit, ci unul care demitizează și dezarmează.
Dezbrăcați de aura lor de omnipotență și de iluzia impunității – valabile doar în raport cu deținuții și subordonații – torționarii se revelează, în relație cu propriii superiori, drept niște figuri fragile, aproape grotesc de neputincioase. Ei devin, treptat, marionete prinse într-un mecanism pe care nu îl mai pot controla.
Situația absurdă care declanșează tensiunea – apariția unor urme în zăpadă ce par să ducă doar spre închisoare, fără a mai ieși din ea – funcționează ca un declanșator al acestei prăbușiri. În fața inexplicabilului, sistemul, obișnuit să controleze totul, își arată fisurile. Întrebarea aparent simplă – de ce ar intra cineva într-o închisoare? – devine imposibil de gestionat într-un univers care se bazează pe logica fricii și a constrângerii. Căutarea „adevărului” devine portalul care transferă puterea deținuților, care, prin informațiile oferite, ar putea aduce lumină în această situație.
Această răsturnare a ordinii „firești” transformă siguranța în panică și impunitatea în vulnerabilitate. Torționarii, puși în situația de a justifica inexplicabilul în fața superiorilor, își pierd treptat echilibrul. Mintea lor începe să cedeze, iar acest proces de alienare este surprins de autor cu o finețe remarcabilă. Fiecare etapă – de la nedumerire la anxietate, de la frică la colaps – este redată cu o precizie care impresionează.
Bogata galerie de tipologii psihologice, inițial centrată pe delimitarea clară între deținuți, gardieni, santinele și figurile autoritare precum comandantul Geangu sau colonelul Șoavă, ajunge ulterior să conțină nuanțări subtile, pentru ca, la final, granițele dintre deținuți și călăi să se fluidizeze până la amalgamare.
Urma nu este doar un roman despre comunism, ci despre mentalul torționarilor, fragilitatea puterii și modul în care răul, odată scos din contextul care îl legitimează, se dovedește ridicol și, în cele din urmă, autodistructiv. Este o lectură care tulbură, dar și una care, paradoxal, smulge zâmbete amare – exact acolo unde te-ai aștepta mai puțin.
După Povestea elefantului care trăia într-o nucă, Adrian Alui Gheorghe mi se revelează, din nou, ca un autor de mare forță și inspirație, justificând pe deplin opțiunea Editurii pentru Artă și Literatură de a-i consacra o serie de autor în colecția Violet.
Adrian Alui Gheorghe, „Urma”, Editura pentru Artă și Literatură, anul publicării: 2025, nr. pagini: 164
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Jennifer Grismer / Unsplash
scrie un comentariu