Sunt la a treia întâlnire în versuri cu Radu Andriescu, iar acest volum, apărut de curând la Casa de Editură Max Blecher, confirmă o maturitate poetică din toate punctele de vedere.
Radu Andriescu propune o poezie a memoriei fragmentare, unde biograficul, socialul și culturalul se suprapun într-un colaj lucid. Cartea pare construită din memo random, bucăți de viață recuperate, dar niciodată fixate definitiv într-un spațiu ori într-un ritual.
Încă din poemul inaugural, poetul se definește prin lipsă și marginalizare:
nu eram în faţă la fotbal nici în poartă nu aveam loc eram un muşchi flasc un origami de tuneluri interioare.
Vocea poetică nu revendică gloria, ci își asumă poziția periferică, de observator al lumii, social / nu aveam relevanţă. Imperfecțiunea devine astfel nu doar titlu, ci și metodă.
Volumul recuperează o istorie personală și colectivă, cu scene decupate din anii ’80 și ’90, unde cotidianul precar se amestecă cu relicvele ideologice.
milițianul de proximitate pândeşte din dacie profesorul sârb venit cu familia nu pricepe luciul nasturilor din faţa casei
Astfel de tablouri de epocă se așează lângă amintiri intime, copilărești:
învârteam balansoarul până rămâneam zăpăciți flamura roşie era plină de puştime şi corcoduşi.
Andriescu scrie o poezie documentară, refuzând estetizarea clasică în favoarea detaliului viu, brutal sau banal. În spatele acestor imagini autentice se simte însă o fragilitate a eului, prins între carne şi noapte, între cancer și ură.
Volumul e traversat de tensiunea dintre memorie și uitare. Poemele se desfășoară adesea ca niște inventare ale unui trecut ce refuză să fie linear.
despre serile petrecute cu soljenițîn în pavilionul canceroşilor pe bulevardul lenin despre elevele de pe faleză și stâlpul în care m-am înfipt privindu-le despre locotenentul avorton care mi-a făcut raport că-i scriu mamei în loc să fiu atent la cursul de îndoctrinare...
Această înșiruire, lipsită de ierarhii, creează efectul de papier colle, unde fragmentele biografice se lipesc de referințe culturale și detalii sociale formând o compoziție deopotrivă haotică și coerentă.
Un poem ca memo random explică mecanismul scrierii: în fiecare dimineaţă / telefonul îmi reaminteşte / ce-am uitat să notez, iar din uitare se naște poezie, din ceea ce nu e prins la timp. Orașul imaginat, unde fiecare stradă / are numele unei pierderi, devine metafora volumului: un spațiu locuit de fragmente, de versiuni parțiale ale unui sine redescoperit.
În alte texte, Andriescu aduce în discuție chiar condiția scriitorului și a literaturii. Pornind de la un citat din Zora Neale Hurston, poetul reflectează asupra propriilor versiuni: de ce rămâne într-un raft / la care nimeni nu vrea să ajungă / … cu poetici pline de spunk / adică de curaj / de hotărâre / înfundate adânc în buzunar. Poezia nu se ascunde de propriile ei limite, ci și le asumă cu onestitate.
Lectura acestui volum e un exercițiu de întoarcere în trecut, dar nu unul nostalgic. E mai degrabă o privire lucidă, uneori crudă, asupra unui timp în care câte amintiri între carne şi noapte chiuretate din vremuri apuse, câte zgomote mici.
Prin Versiunile noastre imperfecte, Radu Andriescu confirmă că poezia nu se scrie pentru a produce versiunea finală, definitivă, ci din curajul de a lăsa la vedere imperfecțiunile. Acestea devin nu o carență, ci forma de a rezista în fața tăcerii și a uitării. Volumul e construit din fragmente asumate, care nu caută rotunjimea clasică, ci forța de a reda viața în mișcarea și discontinuitatea ei.
Radu Andriescu, „Versiunile noastre imperfecte”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2025, nr. pagini: 98
Cumpără cartea:
Susţine citeste-ma.ro:
Fotografie reprezentativă: Annie Spratt / Unsplash
scrie un comentariu